Pe la mijlocul secolului XIX și chiar puțin mai devreme, „printre familiile cu nasul sus în Botoșani, erau la un moment dat, în primul rând Ghergheleștii, ori mai drept vorbind Gherghelyi, – cu i grec după i, cum iscăleau. Aceasta cu mult înainte de a fi trecut pe primul plan Micleștii, Comăneștii și Ciolăcheștii (…) – căci în protipendada orașului nu se numărau Mavrocordăteștii, Ghiculeștii și Calimachii, vecinii cuibăriți în castelele lor de la țară, și foarte rar în trecere prin Botoșani” – scria Ludovic Dauș („Adevěrul Literar şi Artistic”, nr. 131, 27 mai 1923, p. 1).
Ghergheleștii se țineau de nobili și își disputau rangul și izvoarele boieriei lor autentice mai cu seamă cu Saint-Georgeștii (sau Sân-Georgeștii, cum erau numiți în Botoșani). Ghergheleștii își revendicau titluri albaneze sau grecești, „trecute prin Constantinopolul”, spre care unul dintre ei – Ionică Gherghel – călătorise de câteva ori. Saint-Georgeștii, la rândul lor, își revendicau titlurile de la Saint-Micloș, de prin Transilvania. Disputa trecuse în ceartă, cearta – în vrajbă. Iar când sora lui Ionică Gherghel – Maria – fugise după un Saint-Georges (nimeni altul decât Gheorghe Saint-Georges, care era, probabil, bunicul poetului Ion Sân-Giorgiu), pentru Ionică Gherghel Saint-Georgeștii deveniseră cei mai mari dușmani și îi botezase „Cinci-orz”.
– Auzi, o Gherghelească să meargă după ţopârlanul de Cinci-Orz! s-ar fi exprimat Ionică Gherghel, desconsiderându-i până la sfârșitul vieții.
Gheorghe Saint-Georges ar fi vrut să zidească un castel al străbunilor, „așa cum îi răsărea din hrisoavele familiei și din ce văzuseră el și ai lui în călătoriile lor” prin Transilvania. Poate determinat și de continua dispută cu Ionică Gherghel, el începu construcția pe moșia sa Ionășeni, de lângă Bucecea. Locul îl alesese în vederea tuturor, pe deal, deasupra șoselei naționale. Punga și calculele greșite nu i-au permis însă să înalțe ziduri cu turnuri și creneluri ca pentru un castel medieval. Și atunci, înlocui zidurile cu scânduri văruite. Iar castelul străluci pe dealul de la Ionășeni până când intemperiile degradară scândurile și spălară varul. Ionică Gherghel avu, bineînțeles, satisfacția să strige: „Așa castel, halal!.. Curat de la Cinci-Orz”.
Saint-Georges nu mai vărui scândurile, le scoase chiar, și pe dealul de la Ionășeni apăru o „mult gospodărească locuință de țară”. Nici aceasta însă nu-l satisfăcu pe Ionică Gherghel. Când în oraș se răspândi vestea că Ionică Gherghel e pe patul de moarte, sora lui veni să-și ceară iertare. Ionică Gherghel își trase atunci sufletul și spuse:
– Hm… da… Spuneți-i c-o iert, dar nu vreau s-o văd… nu, nu vreau s-o văd.
Familiile s-ar fi împăcat după aceea, iar poveștile lor s-au depănat mai departe.
După ce muri Saint-Georges-„ziditorul”, în casa de la Ionășeni locuise o bunică, de la care nepoții nu pregetau să ceară, mai rar sau mai des, bani. Unul dintre ei, Gheorghiță îi depăși prin ingeniozitate pe ceilalți și făcu un gest romantic.
El se înfățișă în fața bunicii „cu pinteni, iatagan, cuțite și pistoale în brâu”, iar bătrâna fu sigură că are în față un haiduc. Dialogul ar fi fost următorul:
„- Dar strigă Ghiorghiță, m-am făcut haiduc.
– Sfinte Doamne! Da ce te-a apucat maică?..
– Ce m-a apucat?.. Vezi doar ce m-a apucat. Mă fac haiduc… O poteră mă și așteaptă în pădure…
– Vai, da pentru numele lui Dumnezeu…”
Farsa reuși și bătrâna „se grăbi să dea cât mai mulți galbeni nepotului care porni frumușel la Botoșani să-i mănânce cu potera lui de prieteni” (după: L. Dauș, Fețe boerești, în: „Adevěrul Literar şi Artistic, nr. 134, 17 iunie 1923, p. 5).
Dar până atunci, în familia lui Gheorghe și Maria Saint-Georges, în casa de la Ionășeni, avea să se nască, pe 7 martie 1854, viitorul compozitor, Alexandru (Alecu) Saint-Georges.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
