Cu o carieră mai puțin exemplară decât cea a fratelui său, Anibal Gherghel strălucise în Botoșani – după relatările lui Ludovic Dauș – mai mult decât oricine din această familie. Cu un an mai mic decât Tobias, urmase aceeași „Școală militară de ofițeri” din Prusia, revenind apoi în țară. Ambii frați și – se pare – întreaga familie, fiind devotați susținători ai Unirii Principatelor, Anibal ajunsese aghiotant al domnitorului Cuza. Însă „pentru că șterpelise pe una din iubitele Domnitorului, se trezise surghiunit prefect la Botoșani”. Și dacă nu avem dovezi despre intriga sa de iubire, prefect la Botoșani, sigur, a fost.
De altfel, istoriile care îl privesc pe Cuza sunt atâtea încât și aceasta poate fi adevărată, semănând cu alta povestită în epocă:
„Într-o seară, înainte de a se culca, Cuza-vodă făcând inspecţia corpului de gardă, găsi pe unul dintre aghiotanţii săi, peste măsură de bine dispus.
Era pe vremea când se introduseră noile măsuri de capacitate: ocaua lui Cuza.
Aghiotantul despre care vorbim era un tânăr locotenent chefliu, care se înnebunea după vinuri bune şi după femeile frumoase.
Domnitorul se apropie de ofiţer şi-l dojeni cu oarecare severitate; aghiotantul luă poziţia şi răspunse grav:
Am încercat „ocaua”, Măria ta…
Cuza-vodă se depărtă surâzând. Ofiţerul îşi uitase cu totul de întâmplarea asta, când, tocmai peste un an, un ordin confidenţial al ministrului de război, veni să i-o amintească: «Pentru a încerca (cuvântul era subliniat) noile regulamente militare cu privire la fruntarii, fiind nevoie de ofiţeri distinşi şi meritele d-tră fiind cunoscute, vă deleg cu supravegherea punctului Burdujeni. În această calitate veţi binevoi a observa etc.»
După şase luni de lincezeală la Burdujeni, chefliul ofiţer pe care Cuza îl iubea în adevăr, fu rechemat” (????).
Personajul acesta putea fi tot atât de bine Anibal Gherghel, cunoscut, apoi, în Botoșani nu doar prin frecventele – în tradiția familiei se pare – procese, care au continuat și după decesul său, ci și prin „năzdrăvăniile” pe care le făcea „nemângâiat de viaţa zgomotoasă pe care-o dusese în inima Bucureştilor”, devenind un „obiect vecinic de conversaţie”, căci, „neînduplecat, hotărât şi împuşcă-în-lună, nu îndrăznea nimeni să-i ţie piept, îmbrăcat în costume originale, à la Chateaubriand, zvelt, frumos şi neastâmpărat, zvârlea câte-un năvod printre cucoane şi sufla pe cele mai frumoase”.
Și astfel, „clocotea oraşul de capriciile şi poznele lui şi, aşa fiind moravurile pe-atunci, avea şi obiceiul să aplice «constituţia» pe părţile cărnoase ale funcţionarilor, pe scările prefecturei şi în văzul tuturor”.
Printre puținele cazuri, în care apare un Gherghely generos e cel cu Moțoc – un funcționar de carieră – cum îl caracterizează Ludovic Dauș – „vecinic scriind sau alergând, (…), tremurând „să nu-l dea afară şi deschizând toate uşile primarilor, prefecţilor, şi şefilor de partide de sub toate regimurile”.
— Domnule prefect – i s-ar fi adresat în una din zile Moțoc lui Anibal Gherghel –, am o nuntă în familie şi v-aş ruga să-mi îngăduiţi să nu vin mâine la serviciu.
— A-ba… o nuntă! – ar fi spus Anibal Ghergbel – O nuntă!… Bine… fie… Da să nu te-ntinzi care cumva şi să nu vii poimâne. Ai înţeles?
După ce primi toate asigurările că Moțoc va reveni la timp şi că va munci întreit, Anibal Gherghel ar fi repetat, intuind, probabil, posibilitatea altui final:
– Bine, du-te, da să nu se întâmple altfel…
Și avusese dreptate: Moțoc uită să numere zilele. Și „în tămbălăul celei de-a treia zi de nuntă, veni deodată vestea că prefectul e foc şi pară şi că a chemat pe poliţai ca să-l ridice pe sus pe Moţoc şi să-l aducă la prefectură”. Și cunoscându-se fire prefectului, nuntașii găsiseră îndată o soluție: „în ogradă se aflau un car cu boi şi nişte poloboace mari. Repede îl băgară pe Moţoc în unul din butoaie, căruia îi puseră fundul la iuţeală” și îl scoaseră din ogradă, Moțoc având toate șansele să se salveze cu „sănătoasa” fugă. Polițaiul însă află de „carul cu boi și butoi”, îl ajunse din urmă și în coloană porni spre prefectură.
Curiozitatea umplu orașul.
Carul cu boi și butoi sosi la prefectură. Și după ce dădu onorurile cuvenite, luând o „ținută marțială”, polițaiul duse dreapta la chipiu și-i raportă lui Gherghel, care apăru cu o cravașă în mână în cerdac:
„— L-am adus.
— Hm?… Unde-i?
— Aci, în poloboc.
— Moţoc?
— Moţoc!
— Scoate-l afară”.
„Auzi potlogarul… Auzi… Ia să-l vedem… Ha-ha!” ar mai fi spus Gherghel, proptindu-se în picioare, învârtind cravaşa și ascultând, apoi, cum sună butoiul când i se desfăceau doagele.
Dar, „când ieşi Moţoc, lung, uscat, cu ochii holbaţi şi pe jumătate asfixiat, Gherghel izbucni într-un lung hohot de râs şi înlocui cu câteva glume straşnica bătaie ce i-o pregătise”. Și lumea respiră ușurată, dar reținu întâmplarea. E de mirare că folclorul botoșănean nu a reținut, ca proverb, vorba de atunci – „Gherghel e furios, iar Moţoc – în poloboc”. Explicația o fi doar rima imperfectă, la care botoșănenii erau și atunci foarte atenți.
Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național
de Studii „Mihai Eminescu”
