Didia Saint-Georges avea să continue tradiția muzicală a familiei, încurajată chiar de George Enescu. „Enorm de mult bine mi-au făcut şi m-au încurajat îndrumările şi încurajarea lui – va scrie Didia Saint- Georges în amintirile sale, „Enescu mʼa dit” – căci eu nu aveam prea mare încredere în mine. L-am întâlnit când pleca la gară şi mi-a făcut semn din trăsură cu mâna şi mi-a arătat: scrie, scrie” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (III)// „Ateneu”, nr. 11, 1 noiembrie 1985, p. 4). Era anul 1940 sau 1941, Enescu venise la Botoșani, găzduit, ca de obicei, de Cristea Ciomac. Didia, absolventă a Königliches Konservatorium der Musik din Leipzig cu Robert Teichmüller, cu Emil Paul şi Stephan Krehl, era pe atunci o compozitoare și o pianistă recunoscută deja, dar se afla într-o perioadă când cariera ei, se pare, se întrerupsese (lucru care i se va mai întâmpla și după 1951).
Pe Enescu îl cunoscuse personal la Botoșani, prin 1918-1919, în casa aceluiași Cristea Ciomac, după un concert al lui Enescu, la un supeu. Deși nu frecventa, de obicei, familia Ciomac, Didia Saint-Georges fusese invitată, împreună cu poeta Alice Soare, pentru „a garnisi” – cum se exprima compozitoarea însăși – salonul şi masa. Nedebutând încă cu compoziții, Didia era la curent cu toate noutățile muzicale pentru a susţine o conversaţie. Dar înainte de a-l cunoaște personal, îl văzuse și auzise concertând la Bucureşti, în februarie 1915, într-un recital cu Fuchs la pian. Apoi îi dăduse prin cineva să se uite la două caiete, unul cu cântece pe text german şi unul românesc, tipărite la Otto Junne, Leipzig, pe cont propriu. După ce le-a citit, Enescu ar fi spus: „Doamna aceasta ştie ce vrea!” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (I)// „Ateneu”, nr. 8, 1 august 1985, p. 4).
După o perioadă de călătorie în Germania, în toamna lui 1927, Didia Saint Georges se stabilise la București. În 1929, prin Ionel Gherea, îi transmite din nou lui Enescu compozițiile sale – Variaţii pentru pian şi un cîntec popular „jidiş”. Iar Enescu o încurajează să le trimită la concursul de compoziţie „George Enescu”. Primise atunci Menţiunea I şi 5000 de lei, din care își cumpărase primul ceas de mină (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (II)// „Ateneu”, nr. 9, 1 septembrie 1985, p. 4). De altfel, Didia Saint-Georges a deținut trei menţiuni ale concursului de compoziţie iniţiat şi finanţat de George Enescu: în 1929, 1930 şi 1943.
Încurajată de apreciere, a scris Suita pentru pian pe motive româneşti – „Suite roumaine”, cu mottoul „De la musique avant toute chose”, dedicată maestrului Enescu, în care folosea motivele orăşeneşti ţigăneşti. Se mutase la Botoșani, iar manuscrisul l-a trimis fratelui său, Alexandru, pentru Concursul „George Enescu”. După zece ani, a prelungit „Păpuşele” şi „Calul bălan”, modificând apoi tema și „socotind-o portretul lui Enescu, adevăratul ideal în fine găsit şi totodată pierdut, şi ca un fel de apoteoză a maestrului. El n-a cunoscut Suita în această ultimă şi definitivă formă” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (II)// „Ateneu”, nr. 9, 1 septembrie 1985, p. 4).
În 1931, Enescu, care împlinise 50 de ani, a dat un concert la Botoşani. Supeul fusese în aceeași casă Ciomac, care îl găzduia pe Enescu. Iar după supeu, Enescu, la pian, a interpretat bucăți din „Suita”, ocazie cu care i-ar fi spus Didiei Saint-Georges: „Suita D-tale cea mică, rămâne!”.
în 1934, Didia Saint-Georges petrecu toată iarna la Bucureşti, în vila surorii sale, Aglaia. Mergea la concerte şi era veşnic grăbită să prindă tramvaiul 6 înainte de miezul nopţii. „Îmbrăcată foarte simplu, gen taxatoare, cu o caschetă-beretă pe cap”, Păstorel Teodoreanu o poreclise „Miss Tramvai” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (II) // „Ateneu”, nr. 10, 1 octombrie 1985, p. 4).
Prin 1938-1939, fiind anunțat un nou concert al lui Enescu la Botoșani, dar lipsind din oraș Cristea Ciomac, Didia Saint-Georges intervine, prin prietena sa Gusta Lustgarten, pe lângă soțul acesteia, doctorul Lustgarten, colonel dentist, mare proprietar, să-i organizeze o primire lui Enescu – lucru care se și întâmplă, singura condiție a lui Enescu fiind să nu fie prea multă lume. Atunci i-ar fi spus Didiei Saint-Georges că „dă cu plăcere un concert într-un oraş, chiar dacă nu se află decât o singură persoană cunoscătoare, care să înţeleagă şi să iubească muzica şi că face ca el să se deplaseze pentru un singur om din sală”, iar vorbind despre Oedip – „că l-a scris tot în stare secundă şi deci într-un fel de tranşă, pe care materialismul à outrance de astăzi, nu ştiu cum ar interpreta-o” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (II) // „Ateneu”, nr. 10, 1 octombrie 1985, p. 4).
În 1948, Didia Saint-Georges a părăsit definitiv Moldova, mutându-se la fiica sa, la Buzău, unde și-a îngrijit nepoţii, un băiat şi o foată. Epocă a fost „destul de tristă în care muzica şi compoziţia n-au existat” pentru ea, până la pensionarea în 1955, când – scrie ea – și-a regăsit „personalitatea”. Încurajată oare din nou de Enescu? În 1951, participa la „sărbătorirea simbolică a lui Enescu la 70 de ani”, despre care lui Enescu îi scrisese Romică Drăghici. Cerându-i adresa lui Romică Drăghici, i-a scris și Didia. Răspuns lui Enescu fusese acesta:
”26 Rue de Clichy, Paris
ce 14 Sept. 1951
…Merci de tout coeur, chére Madame, pour vos voeux qui me rappellent tant de souvenirs. Croyez-bien que je pense â mes amis avec la même fidelité, et daignez agréer l’hommage de mon respectueux devouement.
Georges Enesco” (D. Saint-Georges, „Enescu mʼa dit” (II) // „Ateneu”, nr. 10, 1 octombrie 1985, p. 4).
În interbelic, concertele Didiei Saint-Georges erau anunțate frecvent de presa vremii, iar numele îi apărea alături de numele altor compozitori și interpreți apreciați. Ultimul anunț pare a fi din 14 decembrie 1945:
„CONCERT DE MUZICĂ ROMÂNEASCĂ DE CAMERĂ
Azi, joi, ora 17.30 va avea loc concertul de muzică românească de cameră, în sala «Dalles», organizat de Societatea Compozitorilor Români. În program compoziţiunii de: George Enescu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Constantin Nottara, Didia Saint-Georges şi Theodor Grigoriu, dintre care două în primă audiţie” („Universul – Capitala”, nr. 286, 14 decembrie 1945, p. 2).
Va mai aminti despre ea, în contextul unui interviu, Hilda Jerea, considerând-o compozitoare talentată („Rampa”, nr. 74, 30 martie 1947, p. 1) sau Petre Cormanescu, punând-o în rândul celor mai mari muzicieni ai noștri („Contemporanul”, nr. 27, 5 iulie 1957, p. 6). Și în cazul ei, ca în cazul multora, „originea nesănătoasă” și-a spus, probabil, cuvântul.
„Doamna Didia Saint-Georges, altădată colegă a lui M. Jora la conservatorul din Lipsca – scria despre ea un alt botoșănean, Emanoil Ciomac –, parcă ar fi pornit la drum cu aceleași năzuinți.
Dar a avut o carieră artistică întreruptă. Inspirația-i autentică a izbucnit de la început, de mult, cu o notă personală și românească.
Încă de acum treizeci de ani ne-a dat o bucată ruptă parcă din inima obștească și care-i aparține totuși întreagă. O tânguire de doină și de bocet înăbușit în care e atâta dor «specific», atâta durere ancestrală, neizbăvită și resemnată, într’o efuziune melodică pătrunzătoare.
«Dorurile mele»… Un grup de șase note egale. Crâmpei de gamă minoră – patru optimi suitoare, două coborâtoare, legate într’o îngânare ce revine mereu. Așa de puțin, în simplicitate, cu susținerea armonică a unui șirag de terțe – totuși așa de mult!
O lacrimă în care se restrâng nemăsurate zări cernite…
«Dorurile mele
N’au întruchipare,
Dorurile mele-n
Frunze pe cărare,
Risipite, spulberate frunze pe cărare.
Tot ce-mi țese ziua
Zorile-mi destramă.
Mi s’a dus norocul
Nu-l mai plânge mamă.
La icoana Preacuratei nu-l mai plânge mamă».
Cântecul acesta despoiat rămâne în inima fiecăruia dintre noi trezind rezonanțe adânci” (Emanoil Ciomac, „Cronica muzicală” // „Universul Literar”, nr. 3, 4 februarie 1945, p. 13).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
