„Pe străzile Bucureştilor vagabondă mulți ani, dement, un tânăr de familie bună, Artur Enăşescu, pretins doctor în filozofie de la Paris (mort la 4 decembrie 1942), care scrisese până prin 1920 din abundență versuri trubadurice, printre care un elogiu la o țigancă”, consemna G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1986, p.727).
Tatăl lui Artur Enășescu, Alexandru Enacescu (Enășescu), fusese oficiant P.T.T. la Burdujeni, apoi șeful oficiului la Botoșani. Mama sa, Olga, a murit, pe când poetul avea doar 4 ani. Artur Enășescu urmase liceul la Botoșani, apoi la Iași. Deși nu-și încheiase studiile (își va lua diploma la „Laurian” în 1913), în 1911, cu banii obținuți din vânzarea unei case moștenite de la mama sa, a plecat la Paris, unde a urmat cursuri de filozofie, fără a obține vreo diplomă.
În perioada 1915-1916, îi remarcase prezența Tudor Vianu: „un tânăr înalt, cu aparență îngrijită și plăcută, ceva mai vârstnic decât colegii lui, și bucurându-se, în ochii acestora, de prestigiul pe care i-l dădeau colaborările sale la Convorbiri literare și Flacăra”.
Va colabora, semnând diferit, și la alte publicații: A.E; A.E. și I.S. (cu Ion Sîn-Giorgiu); A.En.; Art. E.; Art. En.; Arth. En. la Luceafărul (1919-1920), Artur Bézé la Moldova (1912), Polux și Castor (cu Ion Sîn-Giorgiu); la Clipa (1926-1927); Convorbiri critice – 1910; Convorbiri Literare – 1914-1928; Cristalul – 1930-1931; Cuvîntul liber – 1920; Familia – 1927-1929; Flacăra – 1913, 1915; Îndrumarea – 1918; Junimea Moldovei de Nord – 1919; Limba română – 1930; Propilee literare – 1926-1930; Rampa – 1925-1926; Sfinxul – 1931; Solia – 1915; Steagul – 1915; Universul literar – 1926-1930; Viața literară – 1928; Vremuri nouă – 1915 (M. Straje, Dicționar de pseudonime, București, 1973, p. 254).
Cu grad de plutonier, a participat la luptele de la Oituz și Măgura
Artur Enășescu, „simpatică și elegantă figură bucureșteană permanent cu garoafa roșie sau albă la butonieră, un nume care promitea în literatură și poezie”, prezenta, în anii 20, „un tablou jalnic al unei mizerii trăite, al unei nenorociri suferite, al unei boli care odinioară i-a produs mult rău, atât fizic cât și moral” (G. Potra, Din Bucureștii de ieri, București, 1990, p. 165 și următoarele).
Ziarul „Universul”, din 6 decembrie 1942, anunța, tardiv, moartea și înmormântarea poetului Artur Enășescu pe 4 decembrie, fără a da alte detalii.
„Nefericitul poet Artur Enășescu – scria D. Murărașu – arăta un talent real în Pe gânduri (1920). E un poet cu un ales sbucium interior și cu preocupare pentru frumusețea clasică a versului. Poezia de dragoste nu se poate smulge de sub influența lui Eminescu” (D. Murărașu, Istoria literaturii române, București, p. 393).
În Fondul Documentar Ipotești se păstrează, în copie, un manuscris al lui Artur Enășescu:
Ce dulce-i ca să suferi, cînd poți să urci spre slavă,
Să-ți stingi orice nădejde de milă și noroc,
Cu ’n gest chemînd asupra-ți dumnezeiescul foc,
Să sorbi pînă la urmă paharul de otravă!
Poetul se hrănește cu patimă arzătoare,
Prin lume se strecoară sumeț și singuratic,
Ca murgul din poveste ce dumecă jăratec,
Îi trebuiește chinul petru-a putea să zboare.
Cei slabi sunt demni de milă, cei slabi sunt demni de jale,
Durerea ta-i măreață, din veșnicie smultă,
Nu mila noastră tristă, ci slavă cît mai multă,
Îți datorăm, poete, și cînt de osanale.
Ca fulgerul ce cade pe piscurile reci,
Durerea-și taie cale prin suflet de eroi,
Tu prin durerea-ți mare, lucești mai sus de noi,
Slăvit să fie chinul ce te-a sfărmat pe veci!
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
