În fiecare săptămână, în România, o femeie este ucisă. Aproape 35% dintre femei raportează că au suferit o formă de abuz, fie fizic, fie sexual, din partea partenerului lor, cel puțin o dată în viață. Nu a trecut nici o lună de când s-a introdus pentru prima dată în legislația românească conceptul de femicid, adică uciderea unei femei sau fete pentru că este femeie. E o crimă de gen.
România a fost cutremurată anul acesta de cazurile unor astfel de crime, unele petrecute în public. În ultimii ani, începând din 2003 și până în această toamnă a anului 2025, țara noastră s-a aliniat în grabă legislației europene. Așa se întâmplă că avem o legislație relativ bună, dar, practic, o aplicare insuficientă. Realitatea arată că statul român este în continuare incapabil să apere femeile și mamele acestei tări.
Serviciile pentru victime sunt concentrate pe consiliere socială, psihologică, juridică și pe găzduire de urgență, însă capacitatea centrelor este redusă, iar accesul – mai ales în mediul rural – este dificil. La Cluj, de exemplu, funcționează un singur adăpost pentru întreg județul, cu doar 12 locuri și o locuință protejată cu 4 locuri.
„Am fugit desculță, doar cu hainele de pe mine, la o prietenă. Ea a sunat la 112. Când suntem terminate de frică și de rușine nu mai știm ce ar trebui să facem.” „Mă bătea pe mine, dar am cerut ajutor doar după ce m-a bătut în fața copilului”. „Mi-era rușine să cer ajutor. Toată lumea credea că suntem familia perfectă.” „Am trei copii și n-am servici, am vrut de multe ori să plec, dar din ce să trăim?”. „Mi-a spus că dacă îl părăsesc, nu mai văd copilul niciodată.”
Reguli stricte legate de confidențialitate ne obligă la anonimitate. Victimile abuzurilor și violențelor nu mai trebuie să fie și expuse public, victime ale rușinii.
Cele mai multe nu vor să vorbească despre traumele lor. Sunt atât de stoarse, de golite de încredere în oameni, în ele însele, în sistem, încât tăcerea a devenit forma lor de rezistență. Dar tăcerea, cum zice sloganul unei campanii, nu sună la 112!
„Nu doar ele tac”, îmi spune Luiza Budușan, avocat de profesie și fondatoarea unei asociații Atena Delphi care luptă împotriva violenței domestice. „Tac și vecinii și preotul și medicii! Tac părinții, mamele care spun: și pe mine mă bătea, eu m-am sacrificat pentru tine, acum e rândul tău. Tace multă lume care ar trebui să vorbească. La noi, suferința și abuzul sunt moștenire, sunt tradiție, vin din generație în generație. De multe ori aud: așa e viața!”
Evadarea. De unde începe
Convenim să-i spunem Simona. Stă în fața mea și-mi povestește cu voce scăzută despre fuga de acasă acum trei ani.
„ Aveam 35 de ani de căsnicie. Dar n-am mai putut. Când am intrat în camera și mi-am pus câteva haine în plasă, am știut că nu mă mai întorc”. Simona era un fel de prizonieră în propria casă. Soțul îi dicta totul, nu făcea cumpărături neînsoțită și luau doar ce voia el, „inclusiv la oale, tot el decidea”.
„În ultima vreme îmi luase cardul, îmi dădea el câte 50 de lei dacă îi spuneam la ce-mi trebuie. Controla totul. Dar de hotărât, m-am hotărât să plec definitiv după ce m-a violat. Am spus că plec la fiica mea să o ajut, și am plecat.”
Simona a avut noroc cu fiica ei, care i-a fost punct de sprijin, dar și cu ajutorul pe care statul i l-a acordat la plata unei chirii. S-a angajat, a lucrat orice, de la spălătoria unui hotel la croșetat obiecte artizanale pe care le vinde prin târguri. A beneficiat și de consiliere la Centrul de Consiliere pentru Victimele Violenţei Domestice din Cluj-Napoca, înființat în 2019. Raluca Fărcaș, psihologul care a ajutat-o pe Simona să ia viața de la capăt la aproape 60 de ani, recunoaște în ea un caz fericit.
„Dar foarte multe nu arată așa”, spune Raluca. „Lucrăm luni de zile, ani cu câte o femeie victimă a violenței și ea se întoarce la agresor. Atunci simți că e degeaba, că ești un Don Quijote, care luptă în van!”
Continuarea în PressHub.
