În România suntem condamnaţi să facem mereu tăierile bugetare în criză, cu spatele la zid, şi cumva otova, bărbierind procente din toate domeniile şi categoriile de cheltuieli, pentru că este imposibilă raţionalizarea bugetelor atingerea maximului de eficienţă pentru suta de lei cheltuiţi.
Cu problema asta se confruntă într-o oarecare măsură toate statele, dar ea e mult mai vizibilă în cele cu partide clientelare, construite pentru a controla politic teritoriul şi a căpuşa resursele publice prin ocuparea posturilor-cheie cu loialişti sub-calificaţi, dar fanatici.
Două sunt cauzele pentru care se întâmplă aşa; situaţia aduce un pic cu celebra discuţie despre imposibilitatea calculului economic în socialism.
În primul rând, performanţa în sectorul public nu se poate măsura cu aceleaşi instrumente ca într-o firmă privată. Asta e o realitate elementară, dar ignorată de entuziaştii care propun soluţii miracol de reformă gen “aduceţi pe cei mai buni din business ca să conducă ministerele, pentru că au dovedit că pot” ori “reorganizaţi administraţia în centre de profit”. Statul, adică administraţia publică, a apărut tocmai ca să umple golurile lăsate de piaţa liberă, adică să furnizeze bunuri şi servicii care nu sunt oferite pe bază comercială, ori nu în cantităţi suficiente pentru un optim social.
Sănătatea publică, infrastructura de uz general, reglementările de urbanism, protecţia mediului, şi în bună măsură chiar educaţia universală – toate astea nu le pot oferi firmele private pe o bază profitabilă. Ca atare, s-au creat agenţii şi instituţii publice care să le furnizeze, iar a crea un sistem de indicatori care să arate care e performantă şi care nu, ori care funcţionar e eficient şi trebuie premiat cu bonus şi care taie frunză la câini, e al naibii de greu.
Citeşte articolul integral aici.
