Este, bineînţeles şi deficitul o mare problemă; chiar prima, pentru cine se aşează pe scaunul de la guvern. Necazul mare la noi e însă acela ca actul guvernării e subordonat instinctelor politice ale partidelor care păstoresc executivele, mereu cu ochii pe alegerile viitoare, într-o măsură mult mai mare decât e normal într-o democraţie europeană. Iar partidul de departe decisiv în acest joc a fost totdeauna PSD.
Întâi, pentru că a guvernat cel mai mult. Din cei 35 de ani post-comunişti, să zicem cu mare îngăduinţă că n-au fost integral la butoane cei patru ani ai CDR, plus vreo cinci-şase cât i-a călărit Băsescu, plus un an-doi după 2020, cu îngăduinţă. Tehnocraţia lui Cioloş, cu vicepremierul Dâncu pus acolo să observe şi să oprească tot ce nu convenea PSD, nu poate fi socotit exerciţiu de opoziţie. Deci peste două treimi din viaţa noii republici democratice române au fost guvernaţi de PSD – şi aproape integral ultimii 15 ani.
În al doilea rând, pentru că a avut dintotdeauna cei mai mulţi primari. În al treilea rând, pentru că, din cauza aşezării temeinice pe instituţiile publice moşnenită din perioada Iliescu, are o relaţie simbiotică cu administraţia de stat, care vede cumva în PSD un jupân natural. În al patrulea rând, pentru că a controlat mai mereu justiţia şi serviciile secrete – două sisteme care, se pare, în România nu pot merge oricum decât mână în mână, la modul foarte concret, gen soţul într-o parte şi soţia în celălalt. Mai la vedere sau mai acoperiţi, mă rog.
Citeşte articolul integral aici!
