Premierul deschide cel mai delicat front din războiul lui de durată pentru echilibrarea bugetelor publice, deoarece îşi pune în cap specialii României, cei cu regim de pensionare privilegiat. Şi deşi magistraţii reprezintă în jur de 5% din numărul acestor speciali, categoria lor e cea mai vizibilă, atât pentru că discrepanţa între contribuţie şi beneficiu e mare, cât şi pentru că sunt primii care sar la bătaie când cineva murmură la adresa privilegiilor; vezi comunicatul CSM de ieri.
Sunt patru chestii în neregulă cu regimul actual de pensionare al specialilor (că ei vor să-şi numescă aceste pensii “de serviciu” sau “profesionale” nu-i o problemă, ci doar o mică diversiune verbală de nivel clasa a IV-a). Prima e formula de calcul: pensia e stabilită la 80% din salariul brut, printr-o aberaţie băgată acolo în viteză care amestecă mere cu pere. Pensia e o sumă încasată curat, în mână, pe când dintr-un salariu brut omul plăteşte impozit şi grămadă de contribuţii sociale, astfel încât leafa netă iese undeva pe la 56% din brut (cu mici variaţii). Cu alte cuvinte, specialii şi-au creat din start o aritmetică avantajoasă prin care banul în mână creşte după pensionare faţă de leafa netă, ceea ce nu se mai întâmplă nicăieri în lume.
Ghidurile de bună practică europeană pe care le tot citează magistraţii spun ca pensia să fie “cât mai aproape de nivelul ultimului venit”, adică evident se referă la banul care îi rămâne omului în mână, lucru trecut discret sub tăcere, şi anume în mod ipocrit, pentru că nu-mi pot imagina că nişte magistraţi nu pricep spiritul unei reglementări. Corect ar fi deci să raportezi pensia la venitul net, nu brut – că e 70% cum s-a propus, că e alt procent – pentru a compara lucruri comparabile, nu aiureli.
Citeşte articolul integral aici.
