„Dacă n-ai telefon scump, nu exiști. Dacă nu bârfești, nu contezi. Dacă spui ce simți, ești slab. Asta e lumea noastră.”
Așa începe una dintre discuțiile care ne-au lăsat cu multe semne de întrebare și cu un nod în gât. Am pornit de la serialul „Adolescence”, devenit viral pentru că pune pe masă, fără menajamente, o întrebare grea: ce se întâmplă cu copiii noștri când noi, adulții, nu mai suntem atenți? Ca să aflăm răspunsul am vorbit cu adolescenți și preadolescenți din Botoșani, curioși să înțelegem cum arată lumea lor – cea reală, dincolo de TikTok, selfie-uri și stories.
Articolul nu este despre „copiii din ziua de azi”. E despre tăceri ignorate, profesori depășiți, părinți care n-au timp și copii care cresc singuri, cu telefoanele în mână și fricile în suflet. Din motive etice am ales să nu folosim numele reale ale copiilor în text, pentru a-i proteja.
„Dacă vrei să faci parte din această gașcă populară, trebuie să bârfești, să fii violent sau să fumezi”
Sunt adolescenți, dar trăiesc zilnic, sub ochii noştri, într-o lume care îi obligă să aleagă între conformare și excludere. Unii tac, alții se adaptează. Puțini îndrăznesc să spună ce simt. Noi i-am ascultat.
Pentru Alexandra, o adolescentă de 17 ani, liceul nu e locul unde înveți cine ești. E locul unde înveți cine trebuie să fii – ca să nu fii lăsat pe dinafară.
După pandemie, spune ea, lucrurile s-au schimbat radical: copiii au devenit mai răi, mai reci, mai individualiști. „După pandemie, copiii au devenit mai răutăcioși, mai individualiști, cu reguli de grup schimbate”, spune ea. Gașca „populară” se definește prin bani, haine scumpe, aroganță și excluderea celor „diferiți”.
„Dacă vrei să faci parte din această gașcă populară, trebuie să bârfești, să fii violent sau să fumezi. Criteriile de gașcă populară sunt cam aceeași atât pentru gimnaziu, cât și pentru liceu, dar mai sunt „bisericuțele” care apar la liceu. De exemplu, dacă nu îți convine de nimeni și bârfești pe toată lumea, te duci în grupul cutare, dacă ieși la fumat trebuie să te duci în grupul respectiv, dacă ești din ăla care chiulește ești în a treia grupă. Nu, nu poți face din mai multe „bisericuțe” pentru că fiecare bisericuță se vorbește de rău, se uită urât una la cealaltă”, explică ea.
Etichete sociale de la 17 ani
Pentru Alexandra, presiunea nu vine doar din interacțiuni. Vine și din etichetele sociale pe care adolescenții le lipesc unii altora
.
„Au fost multe situații de bullying prin care care am trecut referitoare la cum mă îmbrac, de ce am haina aia sau papucii ăia, sunt vechi, poate am notele ok la școală sau mă mai felicită câte un profesor, dar situația materială contează mai ales. Nimeni nu te întreabă, dar aproximează că nu ai situația lor și nu te bagă în seamă”, spune Alexandra.
“Lucruri pe care noi le povestim sunt un șoc pentru părinți”
Presiunea nu este doar verbală, ci și fizică. Bătăile, amenințările și jignirile sunt frecvente, iar elevii nu mai au încredere în profesori sau părinți.
„Dacă spui unui adult, se află și iese mai rău. Profesorii nu sunt ascultați de clasă, părinții nu cred sau se lasă manipulați. Cred că unele lucruri pe care noi le povestim sunt un șoc pentru părinți. Eu mă uit la discuțiile cu mama și replica pe care o spune mereu e că ‘eu nu aveam așa ceva înainte’ și nu ar ști nici ea cum să reacționeze. Între mine și frații mei e o diferență de 15 ani și ar trebui să știe în mare ce se întâmplă, dar până și ei mi-au spus că nu au trăit așa ceva. Probabil e și un șoc pentru ei și de asta nu cred ce le povestesc”, adaugă Alexandra.
„Nu a explicat niciodată de ce a încălcat acea rugăminte din inimă”
Iuliana are 13 ani și încă poartă în voce dezamăgirea unei încrederi frânte. A avut curajul să semnaleze că unii colegi fumează în baie. Dirigintele i-a promis confidențialitate. A doua zi, însă, toată clasa știa cine vorbise.
„A trecut ceva timp de atunci, dar noi nu mai vorbim între noi. Nu, dirigintele nu a explicat niciodată de ce a încălcat acea rugăminte din inimă, deși noi am avut foarte mare încredere în momentul respectiv”, povestește ea.
Igor (14 ani) descrie o clasă împărțită între „tocilari” și „șmecheri”. În grupul celor din urmă, fumatul, băutura și violența sunt norme.
„Li s-a promis scăderea notei la purtare, dar nu s-a întâmplat nimic. Știu că nu pățesc nimic, de asta continuă. Profesorii ar trebui să se țină de promisiune, altfel nu se schimbă nimic”, spune el.
„Aproape toată clasa a început să fumeze încă din clasele mici”
Ana, o adolescentă de 13 ani, susține că o zi de școală are mai multe etape pentru clasa din care provine.
„Dimineața bârfim ce se întâmplă în școală, dacă mai auzim că a făcut cineva ceva, în următoarea parte a zile bârfim profesorii și apoi
urmează chestii mai serioase pentru că și colegii mei se cred mai mari decât sunt, vorbim chestii care nu ar trebui vorbite la vârsta noastră, adică mai de 18+, discuții de viața sexuală, dar duse la alt nivel. Aproape toată clasa a început să fumeze încă din clasele mici. La noi în clasă există mai mulți copii care au niște probleme în familie ori că sunt părinții divorțați ori plecați în altă țară, cred că asta i-a afectat și au început să fie acaparați de ce întâmplă. În plus, colegii mei spun că stau minim 10 ore pe telefon. Practic, cred că asta i-a condus la acest comportament”, explică Ana.
„Am fost urmăriți de niște băieți mai mari pe stradă”
Evelina a simțit pe pielea ei cum e să fii diferit. Din gimnaziu și până la liceu, stilul ei vestimentar nonconformist a atras eticheta de „emo” – un termen folosit adesea în batjocură.
„Eram strigată pe stradă sau în curtea școlii, chiar și de copiii mai mici. La un moment dat eram cu grupul meu și am fost urmăriți de niște băieți mai mari pe stradă pentru că nu ne încadram în tiparul lor”, spune ea.
În plus, tânăra povestește că psihologul școlii, în loc să o sprijine, dădea prioritate altora, iar ea rămânea cu problemele nerezolvate.
Ce spun părinții? „Noi vedem doar vârful aisbergului”
În timp ce adolescenții resimt pe deplin presiunea mediului digital și lipsa de sprijin real, mulți părinți încă nu conștientizează amploarea problemelor cu care se confruntă copiii lor. Deși încearcă să fie prezenți și implicați, mulți recunosc că informațiile pe care le primesc sunt fragmentare sau filtrate.
„Noi vedem doar vârful aisbergului, ca să spun așa. Copilul vine acasă, spune că a fost o zi normală, eventual că a avut un test. Dar nu știi dacă a fost jignit, exclus sau bătut. Nici nu știi cum să-l ajuți, de unde s-o apuci. Nu vrei să le invadezi intimitatea, dar nici nu poți ignora semnalele”, spune mama unei eleve de clasa a VIII-a.
O altă mamă recunoaște că a aflat târziu că fiul său era ținta bullyingului online.
„Nu ne-a spus niciodată nimic. A devenit retras, irascibil și nu mai voia la școală. Inițial, am crezut că e vorba de o răzvrătire, mă certam continuu cu el. Abia după câteva săptămâni am găsit niște mesaje într-un grup de pe telefon. Am fost șocată, nu știam cât de rău poate fi”, susține mama băiatului.
„Nu ai mereu timp, nici spațiu sau resurse”
Situaţia este complicată şi pentru profesori. Nu există în orar ora de „ascultat” sau lecția despre „cum să nu frângi un copil cu o privire grăbită”. Și totuși, zi de zi, dascălii sunt martori tăcuți ai unor povești care nu se predau în nicio programă: adolescenți care nu mai vorbesc, care izbucnesc din nimic sau care par absenți chiar și când sunt prezenți.
„Vin copii care poartă un bagaj emoțional extrem de greu, încât oricât aș încerca, simt că nu pot face față singur.
Unii vin de acasă poate cu traume, cu lipsuri, cu povești nespuse. Și tu trebuie să le predai, să le ceri să fie atenți, dar și să ai grijă să nu declanșezi ceva mai rău. Eu nu sunt psiholog, nu sunt asistent social, dar uneori trebuie să fiu toate astea la un loc. Când un copil intră cu ochii în pământ și nu scoate un cuvânt, știi că nu e doar despre o zi proastă. Dar nu ai mereu timp, nici spațiu sau resurse. Te întrebi: îi spun părintelui? Dar dacă părintele e parte din problemă? Dacă îl expun și mai tare?”, a spus un cadru didactic din Botoșani, care își dorește să rămână sub protecția anonimatului.
Ce spun specialiştii
Felicia Mihai, șef al Complexului de Servicii Comunitare din cadrul DGASPC Botoșani, cu o experiență de peste trei decenii în asistență socială, atrage atenția asupra unei realități tot mai apăsătoare și anume dezechilibrele emoționale tot mai vizibile la copiii și adolescenții din zilele noastre, cauzate adesea de lipsa unui cadru afectiv stabil în primii ani de viață.
„Din momentul nașterii venim cu trei fundamentale de bază: nevoia de autonomie, de control și de competență – adică nevoia de a iubi, de a fi iubit, de a putea și de a ști, de a cunoaște. În momentul în care nu ne sunt îndeplinite aceste nevoi, mai ales în primii trei ani de viață, rămânem pe scena durerii, cu consecințe pe termen scurt, mediu și lung”, explică Felicia Mihai.
„Gadgeturile sunt bone gratuite pentru copiii noștri”
Aceste carențe afective timpurii se reflectă mai târziu în viața adolescentului, prin slăbirea legăturii emoționale și a încrederii, probleme de comportament, anxietate, depresie, rușine, lipsă de valoare și dificultăți de relaționare.
„Generația copiilor moderni s-a degradat, cum spun unii, în multe privințe. Creierul nostru este adaptabil și, din păcate, în ciuda intențiilor bune ale părinților, creierul copiilor noștri se dezvoltă pe o direcție greșită. Copiii primesc tot ce doresc, când doresc. Li se oferă gadgeturi ca să stea ocupați. Tehnologia a făcut părinții mai puțin disponibili pentru interacțiune reală. Am creat o lume artificială în care nu există plictiseală, iar distracția nelimitată vine cu un preț: sistemul nervos al copiilor, capacitatea lor de concentrare, de a amâna satisfacția dorințelor. Gadgeturile sunt bone gratuite pentru copiii noștri”, avertizează reprezentantul DGASPC Botoșani.
„Când copilul se simte nevăzut, neascultat sau este criticat și certat, se refugiază în online”
Accesibilitatea emoțională a părinților rămâne „principalul nutrient pentru creierul copiilor”. Fără aceasta, copiii se retrag într-o lume digitală care pare mai prietenoasă decât cea de acasă.
„Când copilul se simte nevăzut, neascultat sau este criticat și certat, se refugiază în online. Este un mecanism de coping emoțional, care pe termen lung duce la instalarea dependenței. Tehnologiile digitale sunt utile doar dacă sunt folosite cu un scop, altfel devin distructive”, spune specialistul.
Felicia Mihai subliniază importanța intervenției timpurii.
„Dacă părintele vrea să intervină pentru a schimba ceva în comportamentul copilului la 12 ani, din păcate, este cam târziu. Până atunci trebuie să existe un mediu familial securizant, bazat pe afecțiune și susținere emoțională. Psihologul, psihoterapeutul sau neuropsihiatrul vin în completarea acestui fundament, dar nu îl pot înlocui”, a adăugat aceasta.
Recomandări pentru folosirea gadgeturilor de copii
Recomandările din partea șefei al Complexului de Servicii Comunitare privind expunerea la ecrane sunt clare:
- 0–3 ani: fără ecrane, indiferent de formă – telefon, tabletă, televizor
- 3–6 ani: maximum 30–60 de minute pe zi
- 6–12 ani: maximum două ore pe zi
Tot părintele trebuie să controleze nu doar durata, ci și conținutul digital. „Este responsabilitatea lui să știe ce aplicații folosește copilul, ce vizionează și dacă acestea sunt benefice și utile”, spune aceasta.
Cum trebuie să procedeze părintele atunci când copilul nu vrea să comunice
În fața unui adolescent care se închide în sine, sfatul Feliciei Mihai este echilibrul între respectarea spațiului personal și empatia activă.
„Uneori, tăcerea este modul copilului de a procesa emoțiile. Părintele să fie primul care se apropie și să-l întrebe cu blândețe: ‘Cum ești? Te simți bine? Sunt aici, te ascult’. Fără presiune. Poate printr-o plimbare, o discuție calmă, fără să-l întrebe direct ce s-a întâmplat în momente de furie sau oboseală. Să ne vulnerabilizăm și noi, adulții., să le povestim despre propriile dificultăți în adolescență. Este vital pentru copil să vadă că și noi am fost acolo”, a spus aceasta.
În plus, aceasta atrage atenția că stabilirea de limite este esențială, dar adolescentul are nevoie și de explicații, nu doar de reguli.
„Trebuie să le stabilim anumite limite, dar să îi explicăm acele limite pentru că adolescentul nu acceptă limite fără explicații. Și trebuie să fim modele pentru ei – dacă petrecem noi înșine ore întregi în online, nu avem cum să le cerem altceva”.
„Este foarte important să îi spunem zilnic că-l iubim”
În final, iubirea rămâne cheia, susține șefa Complexului de Servicii Comunitare din cadrul DGASPC Botoșani.
„Dincolo de toate acestea este foarte important să îi spunem zilnic că-l iubim, chiar și când pare că nu-i pasă sau ne respinge, spunând că e mare și nu mai are nevoie de noi, credeți-mă, are și poate mai mare ca oricând. (…) Creșterea unui copil nu ține doar de mâncarea pe care o mănâncă, de educație, de sportul pe care îl face, ci dragostea este esențială în acest proces. Iubirea contribuie foarte mult la modul în care creștem copii inteligenți și încrezători, echilibrați și sănătoși. Cu cât copiii simt mai mult că primesc căldură și afecțiune, cu atât vor fi mai împliniți, mai echilibrați și mai sănătoși pe măsură ce cresc. Recomand părinților să-și îmbrățișeze copiii, are efecte miraculoase”, a conchis Felicia Mihai.
