În timpul unei persecuții împotriva creștinilor, în secolul al III-lea, o creștină evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munți, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a murit. Prin grija Domnului, copilul a fost ținut în viață, fiind hrănit în mod miraculos: un nor apărea deasupra lui și îi picura rouă dulce în guriță.
Sf. Codrat și-a trăit copilăria și tinerețea în sălbăticie. În adolescență el a cunoscut niște creștini de la care a învățat despre adevărata credință. Codrat a studiat gramatică și arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp și-l petrecea în singurătate, prin munți, în rugăciune și meditație la Dumnezeu. Anii treceau și mulți prieteni și ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învățătură. Printre aceștia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent și mulți alții.
Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze și să ucidă pe creștini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credința în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferințelor inumane, el îi încuraja pe alții, spunându-le să nu le fie frică și să-și apere cu tărie credința.
Iason, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de Hristos, au fost condamnați la decapitare cu sabia. La locul execuției, aceștia au cerut puțin răgaz pentru a se ruga unul pentru altul, apoi și-au plecat capetele sub sabie.
Dumnezeu nu condamnă căderea omului. Dumnezeu condamnă lipsa voinței omului de a se ridica. Așa că, Hristos s-a răstignit pentru noi, și-a vărsat sângele până la ultima picătură și Hristos a înțeles cât poate omul, că de aceea s-a întrupat în chip de om, să vadă cât poate duce firea umană. Și a văzut cât poate duce. A mers și a dus crucea, a postit, s-a rugat, a răbdat de foame, a plâns, a înțeles durerea, a putut să verifice ce stare ai când cineva te pălmuiește pe nedrept și a ajuns până acolo să spună: „Iartă-le lor, că nu știu ce fac! Iartă-le lor, Părinte, păcatele lor”.
Deci dacă El a făcut toate acestea, dacă a înțeles slăbiciunea firii umane, dacă a lăsat botezul pentru anularea păcatului strămoșesc și spovedania pentru celelalte păcate, iar dacă omul nu vrea să se adape din izvorul răscumpărării lui autentice, este foarte drept ceea ce conștiința noastră va hotărî: iadul veșnic. Singură discuție poate rămâne: de ce veșnic? Iată de ce veșnic: pentru că și raiul este veșnic. Pentru că au existat toate posibilitățile să eviți iadul veșnic. Dumnezeu ar vrea să te ierte, dar conștiința ta nu te lasă! La dreapta sau la stânga o vom lua în funcție de sentința conștiinței noastre. (Pr. Petroniu Tănase)
Preot Olivian SANDU
