Sfântul Eumenie a viețuit în secolul al VI lea. Si-a împărțit averea săracilor și s-a călugărit.
Atât de mult s-a umplut de harul Duhului Sfânt, încât, a strălucit cu o lumina care nu putea fi ascunsa. Era asemeni versetului “Nu poate o cetate aflata pe vârf de munte sa se ascundă” (Matei V, 14). Datorita viețuirii sale a fost ales episcopul Gortinei. Propovăduiește Evanghelia la Roma și în Tebaida Egiptului. Sfântul Eumenie a fost tatăl sârmanilor, bogăția nevoiașilor, mângâierea întristaților, vindecătorul bolnavilor și făcător de minuni – în Tebaida, la o vreme de mare seceta a adus ploaie prin rugăciune; a îmblânzit un șarpe veninos, a scos afara demoni, a vindecat mulțime de bolnavi.
A trecut la cele veșnice în Tebaida. Moaștele sale au ajuns în Grecia, la Raxos, locul sau de naștere.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea și oricâte rele ți-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru că biruie El în ascuns omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire și pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Noi nu știm tainele lui Dumnezeu; pe cine mântuiește din lume și pe cine osândește. Dacă pe cel ce se sălbăticește asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl știe Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face-o și cu ajutorul tău, prin aceea că-Yes dă darul răbdării, al iertării din inimă și al rugăciunii. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar își va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreaptă după Dumnezeu, răutatea lui va creste și se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor și împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioși, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, căci ei sunt ostașii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci și toată stăpânirea morții.
Iar despre nevoința care dorește răbdarea și credința sfinților, putem spune că e singura cale îngăduită și în stare să mistuie puterea răului și să o facă fără rost și fără vlagă în lume.
Vrăjmaș milostiv și prieten viclean
Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică – cea mai ușoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârnește piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decât prin osteneală și foame, însă acestea trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblânzesc încât nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și ai mâniei din trup.
Foamea îmblânzește fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care știe cumpăni pentru fiecare în parte: măsura, trebuința și putința. (Pr. Arsenie Boca)
