În 2000, 2004 și 2009 s-au înscris câte 12 candidați pentru funcția de președinte, în 2014 au fost 14 candidați, iar în acest an sunt tot 14 candidați validați la Biroul Electoral Central. Spre deosebire însă de alte runde de prezidențiale, 2019 este scrutinul cel mai bogat financiar. Candidații la președinție pot deconta o sumă aproape dublă față de alegerile precedente, din 2014, când au fost acceptate cheltuieli de maximum 5,4 milioane euro pe candidat.
Mulți candidați pretind că intră în cursa pentru președinție, fără altă șansă decât să se facă de râs, pentru un așa zis capital de imagine în favoarea formațiunilor politice care îi susțin. Pe care apoi să îl negocieze cu sânge rece în alegerile generale și locale de anul viitor. Dar nu e asta. În realitate, în 2019 statul decontează cheltuieli de campanie de până la 10 milioane de dolari. Așa-i că nu știați? Nici eu. Să nu râdeți de mine, chiar dacă-s jurnalist bătrân. Știam de lege, de acoperirea unui cuantum din cheltuieli, dar când am aflat mărimea sumelor m-am crucit. Și m-am dumirit pe dată ce-i cu liota asta de clovni gălăgioși.
„Există un plafon, contribuțiile pot fi de maximum 20.000 de salarii minime pe economie”, a explicat Marian Muhuleț, vicepreședintele Autorității Electorale Permanente (AEP). Astfel, conform legii 334 din 2006 republicată, privind finanțarea partidelor și campaniilor electorale, cu textul modificat în mod repetat în guvernarea recentă a PSD, un candidat la prezidențiale poate cheltui aproape 10 milioane de dolari (41,6 milioane de lei, la un salariu minim brut de 2.080 lei, actualizat pentru 2019) în campania electorală, din contribuții și donații, bani pe care apoi AEP îi returnează. Pentru a primi banii de la stat, candidații trebuie să aibă acte doveditoare pentru cheltuielile efectuate în campanie și să fi obținut cel puțin 3% din voturile valabil exprimate. Așadar, candidații fără șanse vor pierde garantat bani în campania electorală. Ce îi mână atunci în luptă?
Păi, în afara celor care contează, mai sunt întotdeauna sunt cel puțin trei tipuri de candidat. Cei care au un bazin electoral mic, dar sigur (ALDE, UDMR, PMP). Ei intră doar că să aibă ce negocia în alianțe viitoare: „iată, noi avem atât, ce dați la schimb?” În plus, au sigur peste 3%, iar banii statului le sunt necesari ca aerul, fiind singura lor sursă sigură de venituri. Apoi, sunt cei care vor să-și crească notorietatea. Nu au vreo șansă să câștige, dar au nevoie să îi cunoască lumea. Aici intră liota care nu va face acel minim 3% pentru a încasa bani, dar care acceptă cheltuielile ca pe o investiție necesară în propria carieră politică. Mai sunt candidații-unealtă, înscriși de centre de putere obscure sau de entități „la vedere” doar ca să-i încurce pe ceilalți, să le mai ciupească ceva din zestre, sau – pur și simplu – ca afacere, dacă reușesc să depășească pragul magic.
Anul acesta avem alegeri prezidențiale atipice, cum nu am mai avut din ‘90-’92. Din motive pe care nu le mai discutăm acum, distanța dintre președintele în exercițiu și contracandidați este atât de mare încât nici măcar în cazul unei prezențe scăzute la urne (previzibilă, fiindcă nu prea sunt scandaluri), Iohannis nu prea are cum să piardă. Dacă Barna nu se califică în turul II, fapt foarte probabil după tendințele actuale, finala este încheiată dinainte de a începe, fiindcă poporul userist, cam două milioane, nu va vota niciun alt candidat dintre ceilalți 12. Și atunci, revin la întrebarea de mai sus, ce vor toți oamenii aceia ale căror nume vor fi uitate foarte repede? Răspunsul începe să se contureze: bani și notorietate. Dar, în primul rând, banii.
În fruntea listei sunt cei care contează, adică au în dreptul lor cifre cât de cât semnificative în sondajele de opinie. Pentru ei, motivarea și metodologia folosită în campanie ar trebui să urmeze alte criterii, cum ar fi interesele celor pe care îi reprezintă sau strategiile de viitor ale grupurilor de sprijin. Asta ca să nu arunc cu vorbe mari, cum ar fi soarta României în anii tulburi care se prefigurează. Nici vorbă, cu minime excepții, toți afișează programe fanteziste care chiar nu au vreo legătură cu atribuțiile și puterile funcției supreme în stat. Așadar, și în cazul lor tot banii sunt miza reală.
Ce miză poate să aibă premierul în exercițiu, când cota dnei Dăncilă este puțin peste jumătate din cota partidului? Nici Barna, nici Hunor nu stau mai bine, și ei sunt mult sub cotele formațiunilor care îi susțin. Doar Paleologu și Diaconu se ridică peste cotele PMP și, respectiv, Pro România,
Pentru toți aceștia, lucrurile se suprapun. Și voturile sunt importante, dar mult mai importanți sunt banii pe care îi pot deconta. Teoretic, banii nu prea pot fi spălați, pentru că bilanțurile sunt verificate la Curtea de Conturi. Practic, nu este nici pe departe așa. De aceea s-au inventat firmele de consultanță, niște găuri fără fund care, la înțelegere cu candidatul sau cu susținătorii săi, pot trece pe factură sume enorme pe care, după încheierea campaniei și scăderea cheltuielilor, să le împartă. Cu agențiile de relații publice precum și cu cele de publicitate idem, aceleași proceduri. O grămadă de derbedei politici își freacă deja palmele fericiți: după alegeri se vor îmbogăți.
