„…pentru prietenii săi, pentru aceia pe care-i iubea, dînsul era de o bunătate rară, căci avea o inimă plină de nobile simțiri și de aspirațiuni generóse. Politicaʼl făcea une-ori să fie nedrept și bănuitor; de altmintrelea, el era cam absolut în ideile lui, și nu recunoscea ușor erórele ce putuse comite în cariera sa de bărbat de Stat; în fine, cu natura lui glumeță și chiar câte-o-dată cam sarcastică, Ghica găsea un fel de plăcere malițioasă a se arăta din când în când altfel decât era în realitate, făcând adesea paradă de o asprime care nu exista decât pe buzele lui (…). Cred că e de prisos de a mai vorbi de spiritul lui Ghica, atât de mlădios, de ager, de pătrunḓător; nici de conversațiunea lui, care era un lung farmec, nici în fine lucrările sale literare printre care trebuiesc puse, mai presus de toate, scrisorile lui către Alecsandri, pline de vioiciune, de o veselie tot-dʼa-una plăcută și hazliă, precum și de acea ironie mușcătóre, care-i era familiară, și pe care nimeni nu scia sʼo întrebințese mai bine, nici mai nimerit ca dînsul” – astfel îl caracteriza pe Ion Ghica George Bengescu, care colaborase (aflăm din Precuvântare) cu Ion Ghica, Vasile Alecsandri și Alexandru Lahovari mai bine de șaisprezece ani și pe care îi considera „figurile cele mai mărețe ale istoriei nóstre politice și literare” (G. Bengescu, Câteva suvenire ale carierei mele. Ion Ghica, V. Alecsandri, Alexandru Lahovari, Bruxelles, 1899, p. 37-38).
Scrisorile către Alexandri ale lui Ion Ghica au apărut, mai întâi, în „Convorbiri literare”, prin medierea lui Vasile Alecsandri (apoi în volum aparte).
În Scrisori de la V. Alexandri, de asemenea publicate (de I. Negruzzi) în „Convorbiri”, Alecsandri scria despre Ion Ghica: „El începe o nouă serie de epistole interesante care vor coprinde notițe istorice, schițe de moravuri dispărute din societatea română, și tipuri caracteristice bine colorate. Am convingerea că-ți fac mari mulțumiri, oferindu-le (…) care a reprodus seria întîi”. Și tot Alecsandri îl informa pe Negruzzi că Scrisorile lui Ion Ghica către V. Alecsandri au apărut într-un volum: „Acea serie au apărut de curînd întrʼun volum” („Convorbiri literare”, nr. 12, 1 decembrie 1895).
Prin Vasile Alecsandri ajungeau la „Convorbiri literare”, unde aveau să fie publicate pentru prima oară și apoi preluate de presa vremii, Amintirile despre Gr. Alexandrescu. „Ion Ghica a scris un articol asupra reposatului Gr. Alexandrescu, foarte interesant – îi scria Alecsandri lui Negruzzi – îți trimit manuscrisul chiar astăzi, și sper că va fi publicat în Convorbiri cît mai curînd”.
Se pare că nepublicat și mai puțin cunoscut este un text al lui Ion Ghica cu referire la Mihai Eminescu. Manuscrisul se păstrează în Fondul Documentar Ipotești:
„… geniul plană pe tot neamul și pe urmă să abate pe capul unui singur om; părțile unei idei să află mai întâiu răspândite întrʼun neam și pe urmă vin oamenii aceea privilegiați de natură care le adună și întrupează ideea, îi dă forma ei cea adevărată și o îmbrățișează la toți ei. Lucește întocmai ca sticla care concentreaḓă raḓele întrʼun punct ca să le ia de acolo și să le împrășcie iarăși îmbrățișând un mai mare mai mare spațiu. Acestora le încredințeḓă dumneḓeu viitorul nemuritor. Starea dintrʼun vec cât îi vor mări inteligența mulțimei, cu atât vor întinde domeniul geniului și gloriei lor. O literatură înaltă la noi ar fi înțeleasă și prețuită de un număr mic și apoi acesta nu se comandă, vine singură și când aceste două feluri de întâlnescu, când un Rousseau întâlnesce un Voltaire, în ḓiua acea isbucnesce lumina cea mare, cea adevărată. Astfel a fostu literatura Francii la veacul XVIII și a produs trei revoluții adică desrobirea morală intelectuală, morală...”
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
