„Hard” și „soft” pe piața muncii – Dumitru MONACU, scriitor

Actuala criză uriașă de personal de pe piața muncii nu este nicidecum o fatalitate sau un blestem al Domnului, ci, în proporție de 90%, este consecința unor politici total paralele cu viața social economică a oamenilor. Marele povestitor Ion Creangă, în capodopera „Amintiri din copilărie”, punea în gura tatălui său, Ștefan a Petrei, o frază pe cât de simplă la prima vedere, pe atât de profundă: „Apoi este-o vorbă: dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă și dacă-i popă, să citească!” Aceste vorbe memorabile nu fac altceva decât să ne arate că lumea în esența ei își are un rost bine conturat numai și numai dacă fiecare individ face ce poate, ce știe și ce trebuie să facă. Orice abatere de la rostul lucrurilor duce, normal, la dezechilibre ce provoacă sincope atât în dezvoltarea societății, cât și a fiecărui individ în parte. Nu am nici cea mai mică îndoială că vina cvasitotală pentru „deraierea” nației o poartă mediul politic și instituțiile de forță care îl deservesc și pe care, normal, le deservește, la rândul său. Lăsând la o parte mersul numai prin bălării al miniștrilor care au fost cocoțați în fruntea Ministerului Educaţiei, am asistat în toată această perioadă postdecembristă la numiri și avansări pe posturi cheie ale unor indivizi care erau mult mai potriviți să schimbe valută în piață, să facă trafic cu țigări sau, în cazul femeilor, să pună gogonele la murat. Știm cu toții că piața muncii are două componente principale: munca intelectuală și munca fizică, adică, folosind niște termeni din IT, o componentă de soft și una de hard. Din păcate, partea de hard, adică munca fizică, a fost total abandonată, atât prin programe școlare rupte de realități, cât și prin descurajarea efectivă a oamenilor de a îmbrățișa o meserie. Realitatea evidentă că un bun tâmplar, instalator sau zugrav poate câștiga bani frumușei din munca „hard” bucurându-se totodată de aprecierea concetățenilor săi la fel ca un medic, un profesor sau un inginer a fost efectiv dinamitată de către politicieni care, de cele mai multe ori, au proțăpit pe posturi „soft”, plătite cu bani grei, oameni care nu erau nici măcar „hard” pentru că meseria de lipit afișe nu figurează în nomenclatorul meseriilor din România. De jos și până sus la nivel de premier, persoane total nepregătite au învârtit de timona nației după cum i-a tăiat mintea lor cea puțină. În aceste condiții, normal că au produs un fel de emulație printre foștii lor colegi de grădiniță sau școală generală (de facultate nu zic nimic, pentru că arareori dai peste vreun ștab politic care să-și cunoască colegii de grupă!). Gândul acestora a fost unul singur: „Dacă ăla sau aia, care era bâtă la carte a ajuns unde a ajuns, eu de ce nu aș putea?” Drept urmare, cetățeanul nostru a aruncat cât colo bormașina, cheia franceză sau bidineaua și și-a cumpărat miraculoasa diplomă care să-i netezească drumul către scaunul cel pufos (și acesta tot contra cost!) promis de șeful de la partid. Două au fost efectele acestor manevre, amândouă extrem de păguboase pentru națiune: în primul rând, piața muncii „hard” s-a depopulat în ritm alert, iar în al doilea rând, pârâtul specialist „soft” a călcat numai în străchini la noul și bănosul loc de muncă, întrucât cunoștințele sale nu se ridicau mai sus de genunchiul broaștei. Cum s-ar spune, n-a ajuns o bâtă la carul cu oale, ci două zdravene care au făcut praf și pulbere munca și priceperea celor care „olăriseră” până atunci încărcătura atelajului. Bineînțeles că la acest deficit uriaș de forță de muncă au contribuit și salariile duble, triple sau poate chiar mai generoase cu care lucrătorii români au fost ademeniți de angajatori din țări cu economii solide, țări unde contează ceea ce știi să faci efectiv și nu cartonul cumpărat de la fabricile de licențiați din România. Din păcate, nu străinii ne-au dat peste cap piața muncii, ci românașii noștri aflați vremelnic la cârma învățământului, un învățământ care, în mod normal, ar fi trebuit să păstreze un echilibru cât de cât stabil între „hardul” și „softul” de care vorbeam mai sus. Din păcate, aproape treizeci de miniștri s-au perindat pe la ministerul de profil în cei treizeci de ani, ceea ce însemnă în medie, cam un ministru pe an. Adică stabilitate și coerență zero, pentru că reformele anunțate cu surle și trâmbițe în mass media de către politruci „hard”  buni numai la dat cu gura, n-au trecut niciodată de starea de embrion. Pe lângă (i)responsabilii din învățământ, vinovați sunt toți factorii decidenți din politică (președinți de partid, parlamentari, membrii ai guvernelor) care nu au fost niciodată în stare să întocmească și să aplice programe de dezvoltare axate pe realitățile existente în învățământ și pe piața muncii. Astfel, prăpastia dintre „soft” și „hard” s-a accentuat, ajungându-se astăzi la importul de forță de muncă din Sri Lanka, Vietnam sau mai știu eu ce țară îndepărtată. Temporar însă, pentru că nici aceștia nu vor face mulți purici pe plaiurile noastre mioritice unde haosul și incompetența își dau mâna mult mai abitir decât „hardul” și „softul” despre care am vorbit!