Fraierii suntem noi – Ciprian MITOCEANU, scriitor

Marţi, la ceas de seară, am urmărit declaraţiile ministrului Muncii, Raluca Turcan. Mda, când vine vorba de Raluca Turcan te poţi aştepta la lucruri interesante, ministrul Muncii dovedind că poate deveni chiar mai savuroasă decât Viorica Dăncilă. Amatorii de trăsnăi n-au avut prea mult de aşteptat şi Raluca a trântit cu lampa lui Aladin în scumpirea de preţuri. Normal, când ai lampa lui Aladin la purtător nu e cazul să te preocupe viitorul, deoarece totul se rezolvă cu frecatul mentei. Faci ceva să spui că ai făcut şi, pentru că ai fost ocupat, n-ai avut timp de altele. Dar ceva ai făcut…

Foarte probabil că, din pricina lămpii lui Aladin, e cam dificil pentru presă să viralizeze mesajul care chiar conta pentru ministrul Muncii şi coaliţia de guvernare. Mai degrabă se vorbeşte despre lampa lui Aladin decât despre ce anume a vrut să spună (pe lângă asta) Raluca Turcan. Mda, can-can-ul face cumva mai suportabilă gargara politicienilor. E ca pe timpul lui Ceauşescu, doar că atunci se râdea pe la colţuri şi cu frica de a nu fi turnat la Securitate.

Şi Raluca Turcan a avut multe de spus. În primul rând s-a declarat pentru creşterea salariului minim. Nicio surpriză, toate guvernările au insistat cu asta dar, spre deosebire de pesedişti care au mărit salariul minim din pix, liberalii au în vedere creşterea sustenabilă a acestuia (Raluca dixit). Că vedeţi voi, e creştere economică şi alea-alea şi salariul minim trebuie să crească. Mai ales că majoritatea angajaţilor mai primesc ceva bonusuri nefiscalizate de la patroni – am pomenit despre aşa ceva şi în tableta trecută. Şi nu e mai cinstit şi mai bine pentru salariat să ceară angajatorului să-i treacă bonusul pe fluturaş şi acesta să fie vămuit conform prevederilor legale pentru un viitor mai tihnit? Pentru că din contribuţiile de azi se construieşte pensia de mâine şi tot ceea ce presupune viitorul ăla luminos. Şi a mai pomenit ceva despre angajaţii de la ANAF care se duc să încaseze amenzile distribuite de Inspecţia Muncii, dar nu primesc nimic pentru că sunt luaţi de fraieri. Acel ANAF care i-a iertat lui Victor Ciorbea o datorie de 270.000 de lei după ce acesta nu şi-a mai plătit impozitele vreo zece ani. Şi, s-avem iertare, Ciorbea nu era şi nu este vreun amărăştean pe care să nu-l poţi executa silit.

Dar cu întreprinzătorii de rând e altceva. Lor poţi să le trimiţi ANAF-ul pe cap şi eventual să-i pui la cale pe angajaţi să-şi ceară drepturile în condiţiile în care statul a creat o mulţime de instituţii care ar trebui să se ocupe de problemă, deşi datorită măsurilor luate de guvern pentru sprijinirea mediului de afaceri treaba aia cu salariile la gri a cam dispărut din peisaj. Acum vreo două decenii majoritatea cunoscuţilor care lucrau în mediul privat recunoşteau senin că sunt plătiţi cu salariul minim la care se adăugau bonusuri nefiscalizate. În momentul de faţă nu ştiu pe nimeni plătit cu salariul minim care să încaseze mai mult. Pentru patroni şi plata salariului minim a devenit o povară, în condiţiile în care dările aferente acestuia reprezintă aproape jumătate brutul înscris pe fluturaş.

Practic, în loc să negocieze cu mediul de afaceri o creştere a salariului minim cu sprijin de la stat, guvernanţii pun presiune pe întreprinzători prin intermediul angajaţilor. Oameni buni, cereţi şi o să primiţi. Dar să cereţi cu toţii. Cereţi să vi se treacă toţi banii prin contabilitate şi viitorul o să fie mai bun decât apare în momentul de faţă, când sunteţi complici la evaziune fiscală. Şi viitorul arată bine, dar numai pentru cine trebuie.

Fără doar şi poate, românii rămaşi în ţară sunt optimişti. Optimism din categoria lui „Mai rău de atât nu se poate”. Însă, atunci când vine vorba de pensie, cei mai mulţi sunt siguri că nu o vor apuca. Stresul cotidian, sistemul de sănătate, alimentaţia, grija guvernanţilor de a ne scoate din câmpul muncii la şaptezeci de ani… Cine mai apucă pensia? O apucă destui, dar la vârste fragede; dacă odrasla s-a orientat corespunzător, iese la pensie înaintea părinţilor. Însă cei plătiţi cu salariul minim nu se încadrează la categoria privilegiaţi. Pentru ei unica soluţie, în opinia guvernanţilor, e să pună presiune pe angajator să le albească salariile. Şi, dacă acest lucru mai e posibil – pornind de la premisa că Turcan ştie ce spune – tot salariatul va fi cel care, în final, îşi va da seama că a fost luat de fraier. Pentru că odată albit presupusul câştig gri, angajatul va primi cam jumătate din ceea ce primea până acum. Ia de aici, frate, ţi-am albit venitul… Nu asta ai vrut? Bine, asta n-ar trebui să-l deranjeze, deoarece va avea pensie cât să dea şi la alţii.

Cam la ce măriri de pensie trebuie să se aştepte amărăşteanul? O cunoştinţă care a prins ceva activitate după pensie îmi povestea cum, pentru douăsprezece mii de lei virate pe parcursul unui an în bugetul CAS, a primit douăzeci şi patru de lei în plus la pensie. Nici măcar trei sute de lei pe an. O creştere pe care suma oprită de stat ar putea să o acopere timp de mai bine de patruzeci de ani. Bătaie de joc? Puţin spus…

Statul are doar mână de luat. A creat categorii întregi de privilegiaţi care nu mai ştiu cum să spolieze munca amărâtului şi cum să-l fraierească. Pentru că marii fraieri nu sunt inspectorii ANAF, aşa cum sugerează Turcan, ci noi toţi, care acceptăm să fim jecmăniţi fără să ni se ofere nici măcar un sfert din ceea ce ni s-a luat. Da, suntem fraieri, numai că în alt sens decât cel sugerat de ministrul Muncii.

Deja ai votat!