La mai bine de trei decenii de când am crezut că avem o șansă să ne debarasăm de sechelele unui regim nociv, suntem încă în plină tranziție. E drept, s-au făcut pași în direcția potrivită, însă sunt puțini și cam anemici. Clasa politică e tarată de corupție și oportunism, interese personale și de grup, însă românii încă acceptă asta ca pe ceva firesc. Au furat, dar au și făcut. Ce mai contează că unii dintre baronii locali au reușit să marcheze acumulări personale mai mari decât cele cu care se laudă că le-au realizat în folosul comunității? Important e că au făcut și ei ceva… Săli de sport în sate lipsite de drumuri asfaltate, terenuri de fotbal pe versanți, parcuri în care s-au investit miliarde, dar pe unde nu se plimbă decât oile și caprele vreunui cioban cu pile acolo unde trebuie. Bănci și toalete publice care au costat zeci de mii de euro și câte și mai câte…
Numărul instituțiilor statului a crescut înfiorător, însă eficiența acestora e de toată jena. Practic, au ajuns să fie doar un soi de depozite de angajați în care numărul șefilor e sensibil mai mare decât al pălmașilor. Au și puternicii zilei rude, prieteni, amante și alte obligații de care se achită în dauna bugetului de stat. Facultățile cu sediul în scările de bloc au asigurat diplomele necesare pentru ca analfabeții funcționali sau în adevăratul sens al cuvântului să se poată cocoța pe scaune de directori. Nu-i vorbă, nici universitățile de stat n-au stat să privească, ci s-au implicat în cursa alfabetizării cu pretenții. Cât timp e vorba de lupta pentru supraviețuire, nu e cazul să se mai intereseze cineva de calitate.
Geme țara de studioși cu pretenții, însă la capitolul educație stăm mai prost ca oricând. Și asta se vede, se vede la tot pasul. Ne-am pricopsit cu tot felul de experți care-și dau cu părerea fără să știe despre ce vorbesc. Un soi de papagali care repetă în neștire tâmpenii auzite de la alții; li s-a băgat în cap că sunt interesante și, deștepți cum se cred, s-au pus să le învețe pe de rost. Instituțiile sunt conduse de năuci care adesea întâmpină dificultăți în a spune care e denumirea unității unde pretind că depun eforturi susținute în folosul societății.
Din păcate, falsa educație e mai dăunătoare decât lipsa educației de calitate. Pentru că românul cu studii se consideră îndreptățit să fie mai cu moț decât restul trăitorilor sub soare. E valabil și pentru cei lipsiți de diplome cu pretenții, care s-au cam prins cum stă treaba cu puzderia de facultăți și au ajuns să se fălească tocmai cu lipsa școlarizării. Iar dacă mai au și ceva parale…
Pentru copilul lipsit de „spate” educația nu mai reprezintă de multă vreme chezășia succesului în viață; e doar un bagaj generator de obidă și frustrare, de resentimente față de țara care își bate joc tocmai de eforturile celor care ar putea să-i asigure un viitor mai bun. Un viitor mai bun pentru țară și locuitorii ei, nu numai pentru adunătura de parveniți pe cale politică. Dacă înveți, dacă ești onest, dacă chiar îți pasă de țara asta, poți ajunge cel mult un funcționar mărunt, un pălmaș de la care țara nu vrea decât să trudească, nu să ia decizii. Și, în aceste condiții, de ce ne mirăm că cei mai buni dintre români aleg calea străinătății? Ne întrebăm când România o să facă ceva pentru ei și, implicit, pentru ea ca țară? N-o să facă niciodată nimic; societatea e deja prea putredă să mai poată fi îndreptată. Și nici măcar nu se dorește asta. Ce prost ajuns la butoane ar ceda locul unuia care chiar merită să facă ceva în țara asta?
Se tot vorbește de reforma învățământului, dar ce rost are aceasta în condițiile în care societatea va rămâne la fel? Cât timp prostul clasei ajunge șef, director, ministru sau premier, ce rost mai are să înveți dacă eforturile nu sunt răsplătite onest. După bac, politicienii în căutare de imagine s-au repezit să-i premieze pe cei cu note maxime. Pot să facă mai mult? Ei bine, nu pot. Pentru că pot să nu facă mai mult.
