Pe când „burleni” la șefia natației, tenisului, canotajului? – Dumitru MONACU, scriitor

Luna august a acestui an, extrem de bogată în manifestări sportive la cel mai înalt nivel, ne-a demonstrat încă o dată că materialul genetic „made in Romania” se află în vârful multor piramide de profil. Astfel, la natație, tenis, canotaj, gimnastică și judo reprezentanții României au demonstrat cu vârf și îndesat că nu suntem o națiune de ici colea, că avem valori uriașe care răzbat în lumea performanței și se bat de la egal la egal cu reprezentanți ai unor state de … chiaburi (vorba comuniștilor!). Am susținut dintotdeauna că profilul, calitatea și traseul în viață al unui om este determinat de trei parametri: zestrea genetică, educația și anturajul. Unii probabil ar fi tentați să pună aici și al patrulea parametru – banii! – ceea ce ar însemna o eroare crasă, care ar duce la rezultate total greșite. Banii au și ei un rol în această ecuație, dar în niciun caz determinant. Sunt doar un fel de liant, un ingredient care efectiv nu-și are rostul dacă lipsește unul dintre cei trei parametri de bază. Despre zestrea genetică a poporului român nu trebuie să spun multe, de-a lungul vremilor de pe aceste meleaguri s-au ridicat o mulțime de genii sau valori uriașe, care s-au afirmat pe firmamentul mondial. Când e vorba însă de educație și anturaj (în acest context prin anturaj înțelegându-se societatea românească în ansamblu!) dăm peste o sumedenie de neajunsuri care, în loc să se rărească în timp, se înmulțesc precum ciulinii Bărăganului. Rezultatele excepționale ale sportivilor noștri, consemnate în această lună, se datorează în primul rând muncii și talentului lor (zestrea genetică, adică!), apoi familiei și, în unele cazuri, parțial, federațiilor care patronează ramurile sportive cu pricina. Aici mă refer la canotaj și natație, unde la șefia federațiilor se află două foste campioane – Elisabetă Lipă și Camelia Potec – devenite și foarte pricepute organizatoare. Spun asta gândindu-mă la „campionul” Răzvan Burleanu, președintele pârât al Federației Române de Fotbal, om total străin de sistemul pe care îl conduce și îl duce rapid și sigur la sapă de lemn. Cu siguranță altul era traseul fotbalului românesc dacă în fruntea sa ar fi fost Gică Popescu, performerul care a fost înlăturat în mod criminal din cursa pentru șefia FRF. Și de această dată, mediul politic și justiția, adică acel „anturaj” de care pomeneam mai sus, și-au ridicat poalele în cap arătându-ne hidoșenia și nimicnicia acțiunilor lor! Să arunci o asemenea valoare ca pe o măsea stricată, este clar o probă de prostie, hoție și perfidie cum rar se poate vedea. Căpitanul Barcelonei (sună fantastic, nu?) a fost executat în stil ordinar de către mafia din politică și justiție, pentru a-i face loc unui neica nimeni la conducerea FRF! Degeaba zestrea genetică și educația „Baciului” au dat pe dinafară! Anturajul, adică pârghiile securisto-comuniste ale societății românești, i-au venit de hac scoțându-l din joc. În mintea lor râncedă, artizanii acestei urâte mascarade au crezut că așa vor controla și prosti o mare parte dintre români, iubitori ai sportului rege. Din fericire, aproape toți iubitorii de fotbal din România au înțeles cum stă treaba și s-au poziționat corect în perioada care a urmat. Chiar și așa, pârghiile securisto-comuniste, adică majoritatea președinților mizerabili de cluburi, l-au susținut pe uzurpatorul, pe impostorul Burleanu, pentru al treilea mandat la șefia FRF, în condițiile în care rezultatele fotbalului românesc au coborât mai jos decât Groapa Marianelor. Ca să fiu mai plastic, voi reformula afirmația: înainte ne băteau trei-patru nații, acum batem noi cam tot pe-atâtea! Ferească Dumnezeu să ajungă natația, tenisul, canotajul sau alte ramuri sportive la nivelul de popularitate al fotbalului. Cu siguranță, securisto-comuniștii din politică și justiție ar scoate imediat din mânecă alți „neica nimeni”, alți „burleni” de mucava pe care i-ar planta la șefiile federațiilor. Până atunci, să ne bucurăm de rezultatele individuale ale unor semeni de-ai noștri care prin eforturi proprii, aproape în totalitate, au reușit să ne mai alunge cât de cât voalul negru al existenței pe care diriguitorii actuali ni-l îndeasă în fața ochilor.