„Am fost lăsați singuri”, descria o reporteriță situația jurnalistului român în pandemie. O jurnalistă hîrșîită, care are la activ teren mult, noroaie, intersecții, autorități arogante, interacțiuni mai mult sau mai puțin colocviale cu „oameni simpli” (tare mă irită termenul ăsta!). Nu vreo mimoză. Un om care a muncit mult și greu și de capul lui, fără să aibă neapărat nevoie de ajutor pentru a-și face meseria… Și totuși.
Cine l-a părăsit pe jurnalistul român în pandemie (și, în mare parte, și de atunci încoace)? În primul rînd, l-a părăsit statul. I-a luat (și nu i-a mai dat niciodată înapoi pe de-a-ntregul) accesul la informații. Sub poala largă a „interesului național” – fie el legat de sănătatea publică sau de siguranța națională (căci Pronia a fost generoasă în ultimii ani cu astfel de ocazii) –, au încăput toți cei pentru care jurnalistul este o sulă-n coaste (vă mai amintiți sintagma iliesciană? Ar fi păcat să o pierdem…). Fără această materie primă, știrile cad fie în derizoriu, fie în PR și propagandă. Accesul la informații este linia de front a jurnalismului, aceea care, odată căzută, duce ușor și predictibil la pierderea războiului (metaforele belicoase tot de la pandemie ni se trag, să știți, de cînd ni se cînta imnul din megafoanele mașinilor de poliție și ne apăram de Corona cu tancurile). Sub pretextul protejării unor interese generale, considerate a priori superioare, informația despre performanța Guvernului și prestația administrației, în general, a fost rărită, epurată, aseptizată și trecută prin control „de sus”. …………..
