Manelizarea culturii române – Literatura – Dumitru MONACU, scriitor

Este bine știut faptul că România a trecut de la foamea de cărți de dinainte de 1989 la o sațietate îngrijorătoare în ceea ce privește lectura. Se citește orice: anunțuri sau glume pe rețelele de socializare, informații pe burtierele televiziunilor, listele cu locatarii datornici la asociație, numai literatură nu. Paradoxal cu această lipsă de … penurie în ceea ce privește cititul, se scriu la greu volume peste volume, neexistând săptămână în care să nu fie lansări de carte. Despre tirajele scoase pe piață, ei bine, acestea variază de la câteva zeci la câteva sute, multe asemenea „producții” fiind cu mult sub nivelul mării, ca să mă exprim, așa, mai elegant. Oricine dispune de ceva părăluțe și vrea să scoată o carte, își vede visul cu ochii fără prea multă bătaie de cap, în secunda doi. S-a ajuns la o situație ciudată, în momentul actual în România aproape că sunt mai mulți oameni care scriu decât cei care citesc. Disoluția valorilor a devenit ceva cotidian, nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că analfabetismul determinat (și) de lipsa cititului erodează nația mai ceva ca Marea Neagră litoralul românesc. Ce ar trebui făcut pentru a deturna lumea din mersul ei fără noimă în domeniul culturii, către citit? În primul rând ar trebui implementate niște politici clare în acest domeniu, implicând Uniunea Scriitorilor, dar și mediul universitar și academic cu specific filologic. Premisa de la care ar trebui să pornească uniunile de creație, mediul universitar și academic trebuie obligatoriu să fie reculul înregistrat în ceea ce privește numărul de români care citesc, menținerea lor în această zonă și aducerea altora către cea mai plăcută zăbavă, adică cititul cărților. Așadar, marii scriitori ai patriei ar trebui să își ramifice opera, pe lângă lucrările elitiste și elaborate să creeze poezii, nuvele, schițe, romane care să aibă menirea de a alfabetiza pur și simplu o mare parte dintre români pentru care cartea este ceva gen science-fiction și la modul propriu și la figurat. Altfel, în afară de câțiva erudiți, prieteni sau colegi, nimeni nu le va citi creațiile. Și ce ar putea să însemne un scriitor fără cititori, dacă nu un om oarecare, un anonim celebru neimplicat în problemele cetății. Așadar, scrieți pentru oameni, nu pentru sertare sau orgolii personale! Pe de altă parte, o minimă hai să-i spun cenzură, tot ar trebui să existe, altfel consumăm degeaba codrii patriei prin apariții editoriale care nu își vor găsi utilitatea decât în sobele încinse. Din păcate, editurile cele multe și neprofesioniste scot pe bandă rulantă volumele care au în spate oarece gologani. Poate ar trebui și în cazul acestora o limitare a numărului lor, coroborat cu niște condiții de funcționare care să asigure calitate în primul rând și de-abia apoi cantitate. Bine că farmaciile, notariatele și alte asemenea fabrici de făcut bani nu pot apărea oricum și oriunde ,dar editurile cele neperformante, da! N-ar fi o mare problemă faptul că producțiile acestora sunt de o calitate îndoielnică. Spunea cineva odată un adevăr incontestabil: chiar și o carte proastă, odată citită, aduce un plus de minte. În cazul literaturii, treburile sunt diferite față de muzică, în sensul că „manelele literare” ar fi utile dacă ar fi citite de cât mai mulți oameni. Din păcate, la cum se mișcă lucrurile în țara noastră, fără niște programe de alfabetizare, de încurajare pe orice cale a cititului, nu vom eradica prostia ajunsă, alături de minciună, comeseană a regelui. Vârfurile de lance aruncate de brațul guvernamental spre a lichida analfabetismul funcțional sau nefuncțional ar trebui să fie organizațiile scriitorilor în frunte cu Uniunea Scriitorilor, care are o mare nevoie de restructurare din temelii, și revenirea la poziția inițială, când calitatea și valoarea primau în selectarea membrilor ei. Apoi, impunerea prin lege ca orice editură să aibă în componența comisiei de „bun de tipar” măcar un scriitor aparținând acestor structuri, cu o operă serioasă în portofoliu și cu un nume cât de cât recunoscut în breaslă. Bineînțeles că ceea ce susțin eu aici nu este nicidecum o soluție „abracadabrică”, ci o propunere care să miște cumva din loc, prin dezbateri pro și contra, o mașină stricată, fără carburant și, ceea ce este cel mai grav, fără șofer. Dar, repet, fără implicarea politicului (în sensul bun, firește, că și până acum s-a implicat, dar cu totul în alt sens!) nu vom avea parte de „demanelizarea” culturii în România. Atragerea oamenilor către citit trebuie să fie prioritatea ministrului Culturii. Asta numai dacă nu cumva cultura ministrului lasă, așa cum ne-am obișnuit în ultimele vremuri, mult de dorit. Soluții pentru rezolvarea acestei probleme pot fi multe. Ceea ce am prezentat eu aici ar putea fi una dintre ele, dar nu acesta mi-a fost scopul, ci tragerea unui semnal de alarmă. Dacă îl mai aude sau dacă îl mai înțelege cineva…