Canibalii religioși – Dumitru MONACU, scriitor

Nu am absolut niciun dubiu că omul este cea mai feroce viețuitoare de pe pământ. Șarpele, pantera, leul, hiena, rechinul, uliul sau alte asemenea vietăți sunt mici copii pe lângă oameni, întrucât ele atacă și ucid numai și numai datorită unor instincte primare și necesități primordiale, cum ar fi hrana și uneori frica. Omul în schimb, deși are ce mânca și ce bea deși e oarecum în afară de orice pericol în habitatul său, este adeseori împins de niște ciudate forțe derivate din dorința de putere, răzbunare, trufie, iluzorie justiție sau alte asemenea metehne specific umane, către atrocități greu de imaginat. Nu o să răsfoim paginile sângeroase din istoria omenirii, pentru că ne-ar trebui o eternitate și ceva să trecem în revistă multitudinea de conflicte care au înroșit pământul și au înnegrit sufletele contemporanilor. În ultimii aproape doi ani am consemnat două mari focare de conflict pe planeta noastră, ambele iscate nu din cauza hranei și nici a fricii, ci din lăcomie, dorință de putere, trufie, răzbunare adică acele elemente strict specifice omului și nu animalelor. Astfel, pe lângă gâlceava ruso-ucraineană (am numit-o așa pentru că trebuia să poarte un nume, corect ar fi fost altfel!) a apărut și măcelul dintre israelieni și palestinieni. Ambele conflicte care, din păcate, ar putea degenera în al treilea război mondial, repet, nu au ca punct de plecare vreo foamete sau vreun iminent pericol pentru omul de rând. Ele au ca factori generatori pe potentații planetei care, în cazul Orientului Mijlociu, profită de toate relele religiilor asmuțindu-și adepții unii contra altora cu Biblia sau Coranul în mână. Dacă în primul conflict amintit e vorba de lăcomie și putere, în cel de-al doilea caz intervin considerente de ordin religios care, în loc să ostoiască pofta de sânge și răzbunare, au accelerat la maximum pe pedala urii, a intoleranței, a răzbunării. Oricât și oricum am privi acolo, spre Țara Sfântă, nu putem să nu observăm că religia a fost de-a lungul mileniilor izvor de gâlceavă și nu de armonie, de ură și nu de dragoste, de intoleranță și nu de împăciuire. Astfel, reprezentanții bisericilor, ai sinagogilor, moscheilor sau alte asemenea așezăminte de cult au propovăduit dintotdeauna un extrem de segregaționist curent, și anume faptul că ceilalți, de alte religii, sunt păgâni, dușmani, reprezentanți ai diavolului și răului pe pământ în timp ce ei, propovăduitorii, erau stăpânii adevărului absolut, ei erau aleșii Domnului și din această postură erau chemați să nimicească răul și să propovăduiască binele. Cum s-ar spune, ai lor buni, ceilalți, absolut toți, răi. Sunt creștin ortodox, dar mă dezic total de ideea precum că musulmanii, budiștii sau alții ca ei ar fi păgâni, ar reprezenta răul împotriva căruia trebuie să luptăm. Nu o să fac eu aici teoria plăcintei, dar cred că Dumnezeu este unul singur, numele lui fiind adaptat de fiecare neam, după obiceiurile lui. Altfel, cum am putea să catalogăm un prunc proaspăt născut într-o altă religie? Păgân, anticrist, diavol, demon? Ce vină are copilul că s-a născut creștin, musulman, budist? Și-a ales el religia care să-i fie far? Categoric, nu! Drept urmare, învățămintele șefilor religiilor care separă oamenii în buni și răi doar ținând cont de apartenența lor la un cult sau altul este, fără îndoială, o metodă perversă de a-și consolida puterea, de a-și desăvârși expansiunea prin mințile îndobitocite ale unor oameni care gândesc doar până la gardul bătăturii și absolut deloc în afara lui. Așadar, doar mințile îndobitocite pot fi canalizate pe acest făgaș al urii, răzbunării și intoleranței. Probabil dacă arta și cultura (ambele fiind daruri divine, să fie foarte clar!) ar fi fost organizate precum religiile lumii, nu s-ar mai fi înregistrat nici războaie și nici alte asemenea tragedii provocate de om. Pentru că iubitorii de frumos nu pot fi răi, nu pot fi crunți, nu pot fi nepăsători la suferințele celor din jur. De altfel, sunt absolut convins că dragostea de Dumnezeu este cel puțin sinonimă cu dragostea de frumos, numai că propovăduitorii cu capete pătrate au transformat-o după interesele și năzuințele lor mici fără să gândească măcar o secundă că unde este ură, unde mor oameni, unde este urât, nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în pace, în vorbă bună, în iubire, în armonie și nu în doctrinele propovăduite de niște lideri religioși care de-a lungul istoriei au promovat intoleranța și ura. Să fie foarte clar, nici creștinii, nici musulmanii și nici ceilalți reprezentanți ai altor culte nu sunt aleșii lui Dumnezeu atâta vreme cât nu dragostea le călăuzește acțiunile. Până și un canibal din junglă ar putea fi mai curat și mai lipsit de păcate în fața Domnului, atâta vreme cât prin acțiunile sale nu face altceva decât să supraviețuiască el și familia lui. Mult mai păcătoși și strâmbi sunt canibalii cu religie care mănâncă, la figurat desigur, suflete, destine și speranțe…