Cuviosul Ioan încă de tânăr a urmat calea monahală, fiind ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul. În timpul iconoclasmului, aceștia umblând prin cetate, îi întăreau pe creștini în dreapta credință, pentru a nu cădea în erezie. Din acest motiv, împăratul Leon Armeanul i-a supus la numeroase torturi. După moartea Sfântului Grigorie Decapolitul, Cuviosul Ioan a devenit stareț al Mănăstirii Decapole din Constantinopol. Sfântul Cuvios Ioan s-a mutat la Domnul la anul 820. Cuviosul Iosif, Scriitorul de Cântări, l-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Grigorie.
Un tovarăş nevăzut
Toți oamenii, fără deosebire, suntem în aceeași vreme și fiii oamenilor și fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământești, iar după duh, făpturi cerești, care însă petrecem vremelnic în corturi pământești. De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-întoarcem.
Fericit cine se-întoarce și ajunge iar Acasă. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc…
Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmașă, care îi scoate din cale și, cu pofte pieritoare, îi încâlcește în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbește mintea și în așa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău și răului bine și din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmașii lui Dumnezeu. Vremea li se termină, lumina minții li se stinge… și așa îi prinde noaptea – moartea – rămași rătăciți de Dumnezeu și neîntorși Acasă.
Înaintea minții oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri și de aceea mulți sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare și îngustă și putini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeți: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncați pe pământ și toată „lumea” pe care o înseilă el. Îi înțeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorțește sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieții pământești. Aceștia pentru Dumnezeu sunt morți, deși lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toți aceștia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morți, neștiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Așa au călătorit toți nepoții lui Adam, mii de ani de-a rândul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din calea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. De aceea Fiul S-a făcut Om desăvârșit – afară de păcat – și ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuși ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate și dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăș nevăzut și bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârșitul veacului: Dumnezeu însuși și cu sfinții Săi, întovărășind nevăzut pe oameni…
Preot Olivian SANDU
