Despre film și propagandă – Dumitru MONACU, scriitor

Cu siguranță filmul nu a fost inclus întâmplător în rândul artelor. Ba mai mult, i s-a găsit și locul exact în panoplia frumosului fiind așezat pe raftul al șaptelea. Faptul că cinematografia și-a găsit un loc extrem de select alături de arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură și muzică scoate în evidență un adevăr de necontestat și anume că „pozele mișcătoare” sau altfel spus „poveștile în imagini” au depășit cu mult granița către cunoaștere curgând în cel mai firesc mod prin albiile frumosului. Ca oricare dintre celelalte șase arte, filmul transmite mesaje, emoții, stări sufletești dar și elemente primordiale de cunoaștere a lumii interioare sau înconjurătoare. Tocmai din acest motiv nu trebuie să privim pragmatic și aplicat filmul considerându-i mesajul ca fiind un adevăr universal. Circula prin media online o listă destul de lungă cu minciunile și deformările de realitate din filmele românești, în special cele istorice. Din păcate, mulți dintre cinefilii români s-au apucat să dezavueze aceste deraieri de la realitățile istorice considerându-i pe realizatori drept niște manipulatori, diversioniști, propagandiști și alte asemenea etichete fără să socotească măcar o secundă că filmul este o ficțiune, o imagine colorată după ideea scenariștilor și a regizorilor. Da, e adevărat că nu se respectă adevărul istoric dar dacă ne interesează ce și cum a fost, atunci ar trebui să cercetăm izvoarele istorice care, până la urmă și ele au doza lor de subiectivism și părtinire întrucât se știe foarte bine, istoria este scrisă de învingători și nu de către învinși. Dacă ar fi să vorbim despre deformarea realității și să nu acceptăm această situație atunci omenirea ar trebui să-și schimbe din temelii părerile despre americani ale căror istorie scurtă și nu prea eroică, a fost zămislită la Hollywood. Din filmele lor oamenii și-au făcut o idee (deformată, firește!) despre etapele și modul de închegare a societății moderne americane. Faptul că povestea mișcătoare ne-a plăcut și ne-a reconfortat ar trebui să reprezinte marele câștig al vizionării unui film. Că nu pentru adevăr și rigurozitate călcăm pragurile cinematografelor ci pentru deconectare și relaș. Bineînțeles că realizatorii filmului, pe lângă elementele de frumos, fantezie și măiestrie mai bagă și câte o șopârlică, câte un mesaj mai mult sau mai puțin subliminal care, dacă nu e prea rupt de subiect, are menirea de a accentua anumite idei, anumite tendințe. Priveam zilele trecute filmul „Ștefan cel Mare” cu Gheorghe Cozorici în rolul marelui voievod și la un moment dat m-a mirat o afirmație care suna cam așa: „Trebuie să-i ajutăm pe munteni că doar și ei sunt români.” Or această noțiune de „român” nu exista sub nicio formă în vocabularul și în documentele din cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Vlah, valah sau muntean, da erau niște denumiri care ar fi corespuns realității. În acest context, cum ar fi trebuit să reacționeze cinefilul român? Să renege o operă de artă care își propunea să injecteze publicului o oarecare doză de patriotism? Categoric, nu! Faptul că regimul comunist din acele timpuri exagera în ceea ce privește propaganda nu cred să mai fie o taină azi, decât pentru nostalgicii care luau de bune toate „realizărili și documentili” vremii. De altfel, aproape toate filmele turnate în anii comunismului aveau două direcții principale, două idei de căpătâi: unitatea națională și bineînțeles, lupta socială sau cu arma în mână contra exploatatorilor adică ideea de bază a comunismului bolșevic născut la Moscova și propovăduit cu elan în țările de după cortina de fier. Majoritatea acelor filme erau vădit propagandistice și acest aspect este mult mai vizibil astăzi când românii pot compara și pot aprecia cât de cât just actul artistic desprins din cea de-a șaptea artă. Așadar, dacă e să contabilizăm erorile și deformările de realitate din filmele românești, mă tem că nu ar rămâne niciunul care să intre în categoria adevărurilor absolute. De aceea nu ne rămâne decât să zâmbim amar la fantasmagoriile prezente sau prezentate în filmele românești și să le luăm ca atare. A, și ar mai trebui să mai facem ceva: să ne delectăm cu evoluțiile de top ale marilor actori români (dispăruți cam cu toții) care au dat uneori valoare chiar și celor mai serbede dialoguri sau secvențe, demonstrându-ne cu prisosință că cinematografia, da este pe merit, artă!