S-a născut în anul 580, în Constantinopol, într-o familie nobilă. A intrat în monahism în mănăstirea Chrysopolis. Misiunea principală a sfântului Maxim Mărturisitorul a fost apărarea dreptei credințe împotriva monotelismului. Adepții monotelismului susțineau că în Hristos nu a existat decât o singură voință și o singură lucrare: cea dumnezeiască. Împăratul Heraclius (610-641), fiind preocupat de campania împotriva perșilor și ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute în timpul domniei regelui Chosroe II, accepta să se afirme că în Hristos există o singură lucrare.
Scopul împăratului era de a atrage de partea sa teritoriile desprinse din cauza Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon: Egiptul, Siria și Palestina. Însă, a fi de acord cu afirmația că în Hristos există o singură lucrare, însemna a fi de acord cu învățătura că natura umană nu mai persista în Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul reușește să condamne monotelismul, împreună cu papa Martin. Sunt arestați și trimiși în exil. Papa Martin moare în urma chinurilor la care a fost supus în temniță, iar sfântul Maxim, adus în Constantinopol în anul 662, după exilul petrecut în 655, primește pedeapsa de a i se tăia limba și mâna dreaptă. Va muri la puțin timp, în cursul aceluiași an și va fi îngropat în Mănăstirea „Sfântul Arsenie”.
„Sufletului mândru nu Se arată Domnul.
Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Dacă vom fi smeriți, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim și, căzând în slava deșartă, ne golim și ne chinuim și pe noi înșine și pe ceilalți.
Deși e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească și nu-i dă harul câtă vreme n-a învățat smerenia. Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Domnul l-a zidit pe om ca el să trăiască veșnic în El și să fie fericit, ca noi să fim cu El și în El. Domnul vrea să fie El însuși cu noi și în noi. Domnul e bucuria și veselia noastră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înșine chinului: jalea, urâtul și gândurile rele ne sfâșie. Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii”. (Sf. Siluan Athonitul)
Preot Olivian SANDU
