Luna mai s-a dovedit a fi o lună incredibil de bogată în precipitații și cam strânsă la pungă în ceea ce privește confortul termic, cu consecințele de rigoare. Are și natura partea ei de vină, ca să spunem așa, însă vina omului nu prea are scuze. Dezastrele de natură antropică erau scuzabile acum vreo sută și ceva de ani, când oamenii nu erau foarte conștienți despre consecințele acțiunilor lor asupra mediului, însă acum, când există dovezi științifice clare, nu prea mai există scuze.
Dar prognoza meteo s-a îmbunătățit, temperaturile s-au apropiat de normalul perioadei – care o mai fi și acela, că de ceva timp normalul e mai mult teorie decât practică – și toată lumea a răsuflat ușurată, inclusiv în chestiunea Salinei Praid. Lasă, că s-a mai întâmplat și nu a pățit nimeni nimic. Ceva agitație în presă, am mai trecut prin așa ceva, deocamdată să ne bucurăm că a ieșit soarele și că nu mai e cazul să dăm drumul la centrale sau să facem focul în sobe în prag de vară. Iar prima zi din iunie a arătat exact așa cum se spera. A fost o zi incredibil de agitată, iar marii câștigători au fost cei mici. Vremea a ținut cu ei, astfel că s-au putut bucura din plin de sărbătoare. Spectacole, târg de jucării, parada personajelor de poveste și câte și mai câte, prilej cât se poate de potrivit pentru unii de pe margine să exclame „pe vremea noastră nu era așa, pe vremea noastră era mai bine”. Dacă până și o zi cum a fost cea de duminică stârnește nostalgii „după ce am avut”, e puțin probabil să ne mai facem vreodată bine. Cum naiba să tânjești după copilăria minunată din comunism, când Ziua Copilului era, de fapt, tot Ziua celui mai iubit fiu al poporului? Prea mulți au uitat acele timpuri când, copii fiind, ne sărbătoream ziua ridicându-i osanale lui Ceaușescu. Despre Ceaușescu și Partid erau serbările școlare, nu despre copilărie. Cel mult primeam câte un pătrățel de hârtie imprimat cu ceva ce se dorea a fi un medalion de mare preț și pentru care trebuia să plătim. 1 iunie nu era prilej de bucurie, ci de frustrare. Încă o zi în care îl sărbătoream pe Ceaușescu, încă o zi în care statul ne băga mâna în buzunare. Da, dragi nostalgici, de ziua copilului comunist statul ne cerea bani. Nu pentru el, desigur, că statul român nu avea nevoie de banii noștri, ci pentru a ajuta copiii din țările defavorizate; era felul nostru de a mulțumi Partidului și Conducătorului pentru copilăria minunată – nu aveți idee cât de mult uram și încă urăsc litania cu „copilăria minunată” – din cea mai frumoasă, cea mai bogată țară din lume. Cât de jegoase au fost acele timpuri când până și ceea ce trebuia să fie ziua noastră ne era răpit și deturnat. Nu primeam nimic, dar ni se cerea să dăm și să mulțumim. Și acum, când acele vremuri cenușii s-au transformat în amintire, încă mai există năuci care plâng după ele. Era mai bine decât a fost duminică? Dar ce ați fi vrut? Să-i încolonați pe cei mici și să-i trimiteți pe tarlalele patriei, la prășit porumb și privit sfeclă de zahăr? I-ați vrut îmbrăcați în uniforme și cu cravate roșii la gât și să recite ode pentru un individ care nu vedea în ei decât viitoare mașinării de crescut producția la hectar și lălăit cântece omagiale? Ce mai vreți de la viață, oameni buni?
În loc să vă revoltați pe cei care v-au furat copilăria, vă apucă nostalgia. Da, că pe vremea noastră era mai bine, știau copiii să se joace, nu ca acum… Da, cum să nu. Știau să se joace, numai că nu prea aveau când și cu ce. La vârsta la care cei adunați pe Pietonal sau în parc s-au bucurat de ziua lor, eu unul eram sătul de prașilă și păscut vaca, de cântat cântece de pupat în dos Ceaușescu și Partidul. Nu aveam blugi și nici nu speram să am vreodată, cât despre banane, abia știam cum arată.
Poate că nu trăim vremuri ideale. Poate că sunt prea multe griji, prea mult zgomot, prea multe ecrane aprinse și prea puține cărți răsfoite. Dar, măcar pentru o zi, copiii au fost copii. Au râs, au alergat, au primit atenție, nu ordine. Și dacă tot vrem să ne comparăm copilăriile, măcar să avem onestitatea de a recunoaște: noi am fost niște copii crescuți în umbra unui sistem care nu ne-a permis să fim cu adevărat copii. Astăzi, cei mici cresc sub soare, nu sub portretul unui dictator. Și dacă asta nu ne e de ajuns, problema nu e la ei. E la noi.
