S-au burzuluit ceva sindicatele de când cu austeritatea asta, dar mai mult așa, să facă impresie artistică. Doar nu-i imaginează careva că sindicatele chiar își reprezintă membrii; ba din contră, sunt mână în mână cu cei de la butoane și le servesc interesul. Astfel, pe lângă faptul că au cerut de la guvernanți doar ceea ce cei de la butoane oricum aveau de gând să le dea (de fapt nu au dat nimic), sindicaliștii de la educație au cerut să nu cumva să se lase cu disponibilizări în cercetarea românească. Care cercetare, oameni buni?
De fiecare dată când cineva pomenește de cercetarea românească, gândul mă duce la un incident – să-i spunem așa – din studenție. Eram în sală la un spectacol cu Vacanța Mare și Radu Pietreanu a spus o frază memorabilă. „Ieri România a lansat cu succes primul avion supersonic. Vă prezentăm înregistrările din cutia neagră”. Deloc surprinzător, întreaga asistență s-a tăvălit efectiv de râs. Părerea românului despre cercetarea românească, cum s-ar spune. Cam astea sunt mărețele realizări ale cercetării de pe meleagurile mioritic. Există, dar numai la nivel teoretic și când produce ceva… mai bine nu ar produce.
Faptul că deputatul USR Claudiu Năsui a publicat o listă cu 178 de institute și agenții de cercetare care nu reprezintă decât depozite de sinecuriști a inflamat surprinzător de multe personaje, foarte sensibile când vine vorba despre „cercetarea românească”. Cum, domnule, să ceri desființarea cercetării românești? Ce sunt societatea și economia națională fără cercetare? Și, pentru ca nu cumva să se desființeze ceva, sindicatele au „forțat” mâna guvernanților, astfel că din discuțiile despre austeritate lipsește restructurarea cercetării. Ciudat, dar când sindicaliștii cer chestii pe care ar trebui să le ceară (se mai întâmplă și astfel de accidente), guvernanții o fac pe-a surzii, dar când se cere protecție pentru cercetare… Scăderea cheltuielilor statului se va face reducând cu 5% cheltuielile fiecărei instituții. Așa, de-a valma, fără cap și fără coadă, ignorându-se că există instituții cu bugete imense și care nu produc nimic, dar există și unele necesare, care dispun de bugete de mizerie. Iar asta privește și cercetarea românească. Puzderia de instituții de cercetare vor aloca și mai puțini bani pentru cercetarea ca atare, dar salarizarea sinecuristă nu va fi afectată. Cu ceva ani în urmă a ieșit la iveală că Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului – o sinecură înființată pentru a-l răsplăti pentru merite închipuite pe Emil Constatinescu – consuma întreg bugetul pe cheltuieli de funcționare. Ce naiba se cercetează acolo? Și încă avansat… Nu se cercetează nimic și asta e valabil pentru majoritatea institutelor de cercetare. Avem aproape două sute de institute de cercetare susținute de stat. Câte invenții și inovații produc acestea anual? Nu prea multe spre deloc. Câte volume sunt publicate anual cu rezultatele cercetărilor românești? Sunt câteva, dar calitate e de cele mai multe ori din categoria „atât s-a putut”. Majoritatea realizărilor cu care se laudă „cercetarea românească” vin din mediul privat, ceea ce, până la urmă, e normal. Nostalgicii behăie după ce grozavă era cercetarea lui Ceaușescu, dar majoritatea rezultatelor erau reprezentate de furturi de patente sau „descoperiri” realizate prin inginerie inversă. Sindicatele au mimat scandalul, politicienii au executat tăierea oarbă, iar opinia publică, obosită, a dat din umeri. În final, cercetarea românească rămâne aceeași himeră: aproape două sute de institute finanțate, zero impact real și o listă lungă de directori cu CV-uri gonflate, neatinși de criză. Sub masca protejării „inteligenței naționale” se conservă, de fapt, rente, ranguri și pensii speciale. Adevărata cercetare, cea făcută de câțiva entuziaști în garaje, start up-uri sau laboratoare private, nu vede nici acum vreun leu din buget. Acolo se nasc rarele invenții românești, fără sindicat și fără sprijin. Restul e vacarm de fațadă, o lecție perfectă despre cum prea mult devine infinit prea puțin.
