Cel mai zdravăn argument cu care Daniel David a fost impus și apoi păstrat în fruntea Ministerului Educației și Cercetării a fost că individul e atât de deștept încât face parte din 2% cei mai citați specialiști la nivel mondial. Și asta în mai mulți ani la rând, deci nu vorbim de o întâmplare. Inteligență constantă, cât să dea și la alții…
Că individul nu e nici pe departe așa de deștept pe cât sugerează reclama, e altă poveste. O poveste pe care mediul universitar din România a început să o însăileze și să o vândă de bună. Astfel, cu puține săptămâni în urmă, cei de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași au început să se laude că nouă dintre profesorii lor figurează în topul celor mai citați oameni de știință din lume. Anul trecut erau doisprezece…
Să fii în topul celor mai citați specialiști în domeniul de activitate nu e de ici, de colo, doar că e cazul să vorbim din nou despre eterna capacitate a românilor de a se rezolva orice provocare în manieră cât se poate de mioritică. Cum anume ajunge un specialist român în top? Să presupunem că ești rector la o universitate bine cotată pe plan național, dar care nu prea contează la nivel mondial – adică nu e în top 500 sau măcar 1000. Ai la dispoziție o mare masă de „citatori” și o folosești ca atare. Le bagi pe gât referate și bibliografie obligatorie; nu citează, nu promovează. La licență nu e loc de discuții dacă nu citează pe cine trebuie, bașca profesorii care susțin Gradul Didactic I. E ceva masă de manevră, nu-i așa? Grație sistemelor anti-plagiat, lucrările copiate nu mai promovează, dar cele care îndeplinesc cerințele minime să treacă prin sita asta contribuie la gonflarea notorietății „citaților”.
Să publici în reviste de specialitate nu mai e așa dificil ca odinioară; în cele mai multe cazuri a devenit doar o chestiune de parale. Dai banul, publici… Prin urmare, orice specialist dornic de notorietate care are pe mână o universitate știe cum să-i cheltuie fondurile. Ești angajat la noi și vrei să publici în afară? Păi te ajută mandea, că doar are pixul cu care aprobă cheltuielile. Și, uite-așa, în scurt timp crește notorietatea ca mămăliga din ulcica din poveste, aia care tot sporea și nu se mai termina.
Da, avem specialiști citați, dar de către cine? Asta ar trebui să conteze atunci când universitățile și chiar persoanele cu aspirații politice se laudă că sunt citate. Cine te-a citat, nu câți te-au citat. Una e să fii citat de către un specialist de talie mondială și alta e să fii citat de către studenții pe care-i păstorești, de profesorii care vor grade didactice, dar nu le pot obține decât dacă citează pe cine le e impus sub forma bibliografiei obligatorii. Una e citarea cinstită – adică omul te citează pentru că te consideră specialist – și alta e citarea obligatorie. Barometrele care măsoară nivelul „citabilității” analizează cantitatea, nu calitate citării, ceea ce lasă posibilitatea de manipulare a topului și iată că tocmai asta s-a întâmplat. Dacă barometrele ar afișa și statistica geografică a citărilor, am constata că, în ceea ce-i privește pe specialiștii români, grosul celor care-i citează e concentrat în jurul universităților unde activează. Jenant, nu?
Daniel David, specialist de talie mondială în psihologie? Nu cumva pretenția asta de gobaie suită-n par ar trebui susținută și de domeniul psihologie ca atare? Adică e cam greu de înghițit gălușca cu specialist de talie mondială format într-o țară în care domeniul nu se bucură de cine știe ce atenție pe partea de cercetare. Cam ca specialiștii români care șuteau tehnică din vest și o îmbunătățeau de nu se mai înțelegea nimic. O fi avut David ceva ieșiri în afară, dar nu a strălucit la vârful domeniului, hai să fim realiști. La fel stă treaba și cu restul specialiștilor citați.
România a ajuns țara în care nu contează cât de specialist ești, ci de câte ori ești citat. Minciuna academică a devenit criteriu de selecție și promovare. Cu atâția specialiști ne mirăm că educația se duce naibii și testele PISA sunt de nepromovat pentru cei mai mulți dintre elevi.
Dacă ar exista un top mondial al impostorilor cu pretenții universitare, România s-ar cocoța pe primul loc, fără doar și poate. Și asta fără să ne ajute nimeni.
