Există oameni care, fără să-și propună, devin repere. Nu pentru că ar striga „uitați-vă la mine”, ci pentru că se încăpățânează să creadă, să dăruiască și să construiască atunci când alții obosesc sau pur și simplu nu mai pot. Un astfel de om e profesorul Georgică Manole din Hănești, județul Botoșani — un nume care, pentru generații de elevi, înseamnă mai mult decât matematică, note și teze: înseamnă formare, încredere și lumină. E greu să vorbești despre un dascăl care a stat o viață întreagă la catedră, fără să repeți clișee. Dar în cazul lui Manole, biografia e însăși dovada. Aproape cinci decenii în slujba școlii din Hănești, dintre care treizeci și trei de ani ca director, nu se adună doar în cifre. Se adună în zâmbetele copiilor, în generații care au învățat să gândească, în tineri care s-au ridicat și au spus: „Am avut un profesor care a crezut în mine.” Iar asta cântărește mai mult decât toate diplomele din lume. Despre Hănești s-ar putea spune că e o localitate mică, dar are oameni mari. Acolo, profesorul Manole a făcut din școală o cetate a spiritului. A înțeles că, dacă vrei să ridici o comunitate, o faci prin educație și cultură. A înființat cenaclul literar „Luceafărul”, a încurajat elevi să scrie, să citească, să viseze, și le-a oferit scena aceea magică pe care nu o găsești în manuale: scena încrederii în tine. Unii au debutat sub aripa lui, alții doar au prins drag de cuvânt, dar toți au fost atinși de același har pedagogic — acela de a scoate din fiecare copil o lumină. Și pentru că vorbim despre un om complet, nu putem ignora și scriitorul Georgică Manole. Cine a spus că matematica și poezia nu pot merge mână în mână n-a citit volumele lui. În „Clopotul lui Gauss” și în alte cărți, cifrele se împletesc cu metaforele, iar rațiunea se înclină frumos în fața sensibilității. El a demonstrat că rigoarea formulelor poate conviețui pașnic cu fantezia versului, că poți face geometrie și poezie în același timp, atâta vreme cât ai sufletul potrivit. În paginile revistelor și în interviurile sale, vorbește mereu despre „vârsta scrisului”. Spune că fiecare etapă a vieții are propriul stil, propria respirație literară. Și parcă asta îi definește și destinul: un om care a știut să se dezvolte frumos, cu sufletul tânăr și condeiul mereu treaz. La cei 73 de ani împliniți în sfânta zi de 26 octombrie, nu se laudă cu merite, ci se miră de lume cu aceeași curiozitate a tânărului profesor care intra pentru prima oară în clasă. Cei care l-au cunoscut știu că dincolo de profesorul exigent e un om cu un umor fin, de o blândețe ascunsă sub aparența riguroasă a matematicianului. Poate trece de la Gauss la Eminescu fără să clipească și, dacă l-ai întreba ce-l ține tânăr, ar zâmbi și ar spune: „Copiii, scrisul și satul meu.” Pentru el, școala nu a fost niciodată doar un loc de muncă, ci un mod de a trăi. De aceea, în Hănești, numele lui e rostit cu respect și cu o căldură pe care nici un manual nu o poate reproduce. Astăzi, când îl sărbătorim, e momentul potrivit să-i spunem simplu: La mulți ani, domnule profesor! Nu doar pentru anii din buletin, ci pentru toți aceia trăiți cu rost. Pentru miile de ore în care ați făcut din tabla școlii un ecran de Iphone mustind a speranță. Pentru zecile de elevi care au plecat din Hănești mai bogați sufletește. Pentru serile în care, după ce stingeați lumina în cancelarie, o aprindeați în paginile unei cărți. Pentru felul dumneavoastră de a fi un om care nu predă doar lecții, ci dă exemplu. Dacă ar exista un catalog al oamenilor buni, profesorul Georgică Manole ar fi trecut acolo cu nota zece. Nu pentru că ar fi fără greșeală, ci pentru că, dincolo de toate, a știut să creadă în școală, în cuvânt și în oameni. A știut că, dintr-o comună de câmpie, poți ridica un univers dacă nu renunți la vis. Într-o lume în care prea mulți se grăbesc să plece, el a rămas. A rămas la catedră, în sat, în cărțile sale, în mintea și sufletul celor care l-au avut profesor. A rămas să ne aducă aminte că valorile nu fac zgomot, ci ecou. Că adevărații intelectuali nu au nevoie de piedestal, ci de oameni în jurul lor. Și că, din când în când, merită să ridicăm pălăria și să spunem: da, există încă oameni care sunt. „Sunt tot mai convins – spunea el într-un interviu – că există o vârstă a scrisului și un scris al fiecărei vârste.” Poate că, dacă am schimba doar un cuvânt, am putea spune și altfel: există o vârstă a dăruirii și o dăruire a fiecărei vârste. Iar pentru toate acestea, Georgică Manole rămâne un om care e — și, din fericire pentru noi, încă mai este.
