Credința în teoriile conspirației este adesea atribuită unui anumit tip de raționament motivat: oamenii vor să creadă într-o conspirație pentru că aceasta le întărește viziunea asupra lumii, de exemplu, sau pentru că le satisface o nevoie psihologică profundă, cum ar fi dorința de a se simți unici, scriu jurnaliștii de la Ars Tehnica.
Totuși, potrivit unui studiu publicat în Personality and Social Psychology Bulletin, aceasta ar putea fi alimentată și de o încredere excesivă în propriile abilități cognitive. Autorii au fost surprinși să descopere nu doar că adepții teoriilor conspirației au o încredere exagerată în sine, dar nici nu realizează că opiniile lor sunt marginale, supraestimând masiv — de până la patru ori — cât de mult sunt de acord alți oameni cu ei.
„Mă așteptam la concluzia privind încrederea excesivă”, a declarat pentru Ars coautorul Gordon Pennycook, psiholog la Universitatea Cornell. „Dacă ai vorbit cu cineva care crede în conspirații, este evident. Nu mă așteptam însă să fie atât de pregătiți să afirme că oamenii sunt de acord cu ei. Credeam că vor supraestima, dar nu mă gândeam că vor avea un sentiment atât de puternic că sunt majoritari. S-ar putea să fie unul dintre cele mai mari efecte de fals consens observate vreodată.”
În 2015, Pennycook a atras atenția publicului când a coautorat un studiu care demonstra cum anumite persoane interpretează „baliverne pseudo-profounde” drept observații profunde. Pennycook și colaboratorii săi erau interesați să identifice diferențele individuale dintre cei susceptibili la astfel de baliverne pseudo-profounde și cei care nu sunt, analizând astfel credințele în conspirații, gradul lor de gândire analitică, credințele religioase și alți factori similari.
Ei au prezentat mai multe afirmații generate aleatoriu, care conțineau cuvinte-cheie „profunde”, erau corecte din punct de vedere gramatical, dar nu aveau niciun sens logic. Cercetătorii au descoperit că participanții mai puțin sceptici erau mai puțin logici și analitici în gândire și, prin urmare, mult mai predispuși să considere aceste afirmații lipsite de sens ca fiind profund inspirate.
Anul trecut am relatat despre un alt studiu realizat de Pennycook, prezentând rezultatele unor experimente în care un chatbot AI a purtat conversații cu persoane care credeau în cel puțin o teorie a conspirației. Studiul a arătat că interacțiunea cu AI-ul a redus semnificativ intensitatea acestor convingeri, chiar și după două luni. Secretul succesului: chatbotul, cu acces la cantități uriașe de informații dintr-o gamă enormă de domenii, putea să își adapteze cu precizie contraargumentele pentru fiecare individ în parte.
Dezaliniați față de realitate
Pennycook lucrează la acest nou studiu despre încrederea excesivă încă din 2018, intrigat de observațiile care indicau că persoanele ce cred în conspirații par să aibă o mare încredere în abilitățile lor cognitive. Pentru a investiga, el și coautorii săi au realizat opt studii separate, implicând peste 4.000 de adulți din SUA.
Rezultatele au arătat o asociere clară între tendința participanților de a avea încredere excesivă în sine și credința în teorii ale conspirației. Și, în timp ce majoritatea participanților credeau în afirmațiile unei conspirații doar în 12% din cazuri, adepții conspirațiilor erau convinși că se află în majoritate în 93% din cazuri. Acest lucru sugerează că încrederea excesivă este un factor principal în adoptarea convingerilor conspiraționiste.
Ars a stat de vorbă cu Pennycook pentru a afla mai multe.
Ars Technica: De ce ați decis să investigați încrederea excesivă ca factor ce contribuie la credința în conspirații?
Gordon Pennycook: Există o percepție populară conform căreia oamenii cred în conspirații pentru că sunt proști și nu înțeleg nimic, nu le pasă de adevăr și sunt motivați să creadă lucruri care îi fac să se simtă bine. Apoi există perspectiva academică, unde această idee se transformă într-un set de teorii despre cum nevoile și motivațiile influențează credința în conspirații. Nu e vorba de cineva care cade pe „gaura iepurelui” și se expune la dezinformare sau la narațiuni conspiraționiste. Ei se plimbă pe acolo: „Îmi place aici. Mă atrage și mă face să mă simt bine.”
A crede lucruri cu care nimeni altcineva nu este de acord te face să te simți unic. Apoi există aspecte pe care le consider puțin mai legitime: oamenii se alătură unor comunități și apare acest sentiment de apartenență. Modul în care asta influențează convingerile de bază este diferit. Cineva poate înceta să mai creadă, dar să rămână în comunitate pentru că nu vrea să-și piardă prietenii. Chiar și în religie, oamenii merg la biserică și când nu mai cred cu adevărat. Astfel, facem o distincție între credință și practică.
Ceea ce am observat este că ei tind să creadă cu tărie aceste conspirații, în ciuda faptului că există dovezi contrare sau că mulți oameni nu sunt de acord cu ele. Ce ar putea determina asta? Ar putea fi vorba de nevoile și motivațiile lor, dar ar putea fi și ceva legat de modul în care gândesc, astfel încât pur și simplu nu le trece prin minte că ar putea să greșească. Și aici intervine încrederea excesivă.
Ars Technica: Ce face ca această trăsătură anume să fie o forță motrice atât de puternică?
Gordon Pennycook: Încrederea excesivă este una dintre cele mai importante componente de bază, pentru că, dacă ești prea sigur pe tine, nu îți pui cu adevărat problema dacă ceea ce vezi este corect sau greșit și dacă tu însuți ai putea să greșești. Ai o aproape „puritate morală” a încrederii totale că ceea ce crezi este adevărat. Nu îți poți imagina cum arată lucrurile din perspectiva altcuiva. Nu îți poți imagina o lume în care ceea ce crezi tu ar putea fi fals. Încrederea excesivă este acea barieră care te împiedică să înveți de la alți oameni.
Încrederea excesivă nu trebuie neapărat învățată, anumite părți ale acesteia ar putea fi genetice.
Ars Technica: Este această încredere excesivă legată de bine-cunoscutul efect Dunning-Kruger?
Gordon Pennycook: Din cauza efectului Dunning-Kruger a trebuit să dezvoltăm o nouă metodologie pentru a măsura încrederea excesivă, pentru că persoanele care sunt cele mai slabe la o sarcină sunt și cele mai slabe în a-și da seama că sunt cele mai slabe la acea sarcină. Dar asta se întâmplă deoarece aceleași lucruri pe care le folosești pentru a îndeplini sarcina sunt cele pe care le folosești și pentru a-ți evalua performanța. Așadar, dacă îi dai cuiva un test de matematică și este slab la matematică, va părea încrezător în exces. Dar dacă îi dai un test de apreciere a umorului și este bun la asta, nu va părea încrezător în exces. Deci e vorba de sarcină, nu de persoană.
Există multe motive pentru care ai putea fi încrezător în exces într-un anumit domeniu. Dar aici vorbim de o trăsătură pe care o porți cu tine în diverse situații. Așa că, atunci când navighezi online și îți formezi idei despre cum funcționează lumea, idei care nu au niciun sens, trebuie să fie ceilalți cei care greșesc, nu tu.
Ars Technica: Supraestimarea numărului de oameni care sunt de acord cu ei pare să contrazică dorința adepților teoriilor conspirației de a fi unici.
Gordon Pennycook: În general, oamenii care cred în conspirații au adesea convingeri contrare. Lucrăm cu o populație la care coerența nu trebuie așteptată. Ei spun că sunt în majoritate, dar nu este niciodată o majoritate covârșitoare. Pur și simplu nu cred că sunt în minoritate. Luați cazul conspirației Sandy Hook, unde adepții cred că a fost o operațiune „steag fals”. Într-un eșantion, 8% dintre oameni credeau că acest lucru este adevărat. Acei 8% credeau că 61% dintre oameni erau de acord cu ei.
Deci sunt complet în afara realității. Chiar, chiar sunt dezechilibrați în estimare. Dar nu spun 90%, ci 60% — suficient cât să se simtă speciali, dar nu suficient cât să fie la marginea societății, acolo unde se află de fapt.
Ars Technica: Cum poate cineva să înceapă măcar să combată acest fenomen? Ar putea studiul cu AI de anul trecut să arate calea?
Gordon Pennycook: Efectul de demontare prin AI funcționează mai bine la persoanele mai puțin încrezătoare în exces. În acele experimente, demontările foarte detaliate și specifice au avut un efect mult mai mare decât se aștepta. După opt minute de conversație, un sfert dintre cei care credeau în acel lucru nu mai credeau, dar 75% încă mai credeau. E mult. Și unii dintre ei, nu doar că încă mai credeau, dar credeau cu aceeași intensitate. Deci nimeni nu a găsit cheia completă. Faptul că am obținut orice schimbare, chiar și în ansamblu, a fost o mare reușită.
Iată problema. Nu poți purta o conversație cu cineva care nu vrea să o poarte. Dacă nu răspunzi cu adevărat sau nu te implici, AI-ul nostru nu îți va da răspunsuri bune, pentru că nu știe ce gândești. Iar dacă persoana nu este dispusă să gândească… Iată de ce încrederea excesivă este o problemă generală. Singura alternativă ar fi un fel de sesiuni propagandistice în care să îi ții cu ochii deschiși și să încerci să-i „de-convertești”. Dar nu poți converti cu adevărat pe cineva care nu vrea să fie convertit. Așa că nu sunt sigur că există o soluție. Cred că așa sunt pur și simplu oamenii.
Articolul original poate fi citit AICI.
