15 − thirteen =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Printre scriitorii semnificativi ai perioadei întregirii neamului, care s-au bucurat de atenția competentă a revistelor botoșănene, s-a numărat pe merit și unionistul Alexandru Vlahuță.

 

Dr.Lucia OLARU NENATI

 

 

În paginile revistei botoșănene “Junimea Moldovei de Nord”, atunci când liderul acesteia, redutabilul publicist Constantin Iordăchescu, se referă la “Colaboratorii întregirii neamului”, printre care nominalizează mai multe instante și personalități, invocând acea generaţie de jertfă care ne-a dat luptătorii de pe fronturi şi pe marii artişti naţionali Coşbuc, Iosif, Goga, se referă și la Alexandru Vlahuță în acest context. Și lucrul nu e de mirare, deși lumea de azi l-a cam dat uitării pe acest scriitor, trecându-l treptat în rândul celor de raftul doi sau chiar mai departe de atât. Acum, la centenarul morții acestuia, dacă răsfoim cărțile și publicistica sa, mai ales cele ce interesează atitudinea față de realizarea importantului deziderat al Marii Uniri, ne amintim – sau aflăm în premieră – de numeroase fapte și afirmații ale sale care-l situează în rândul scriitorilor însuflețiți de acest ideal. Pensând câteva asemenea exemple, după compasiunea pe care o exprimase cu durere pentru țăranii umiliți și asupriți din Ardeal, dăm, de pildă, de strigătul de înaltă bucurie, exprimând sentimentul marii biruințe: “Poate niciodată – nota Al. Vlahuţă – n-a încăput atâta fericire între hotarele ţării ce s-a chemat «Dacia Felix»… Steaguri de biruinţă şi cântece de bucurie sărbătoresc măreţul act al întregirii neamului românesc. Nu e vis ceea ce vedem. «A fost vis şi s-a făcut realitate»”. Altă dată, citim articolul “Amurg şi Zori”, semnat de el în care, referindu-se la împlinirea idealului de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania, scria: „Acum catastrofala dramă s-a terminat… a triumfat dreptatea… Gândul mă duce spre cel mai înalt vârf al Carpaţilor noştri, îmi fac ochii roată şi toate podoabele ţării mele se dezvelesc într-o lumină de vis, toată mândra Ţară, din cătările Tisei până la «Marea cea mare» iat-o acum întreagă”.

De fapt, în creația lui Vlahuță acele podoabe ale țării noastre rămân aureolate prin cea mai mare realizare a sa, cartea “România pitorească” pe care profesorul și istoricul literar Dumitru Micu o consideră a fi un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”, și despre care criticul G. Ibrăileanu a afirmat: “Cartea domnului Vlahuță e o faptă bună și o operă de artă. Ea face onoare și cetățeanului și artistului”. Asta pentru că această carte s-a nutrit, de fapt, din aspirația autorului de-a trezi în sufletele cititorilor atașamentul față de patrie și aspirația la unitate națională.

Întorcându-ne la revistele botoșănene care au consolidat cultural Marea Unire, constatăm că opera și personalitatea lui Vlahuță s-a numărat printre cele apreciate și comentate de exegeții acestora. Astfel, revista botoşăneană publică materiale de evocare deosebit de valoroase şi bine scrise semnate de profesorul Laurianului, N.N. Răutu, a cărui semnătură o găsim adesea şi în paginile altor reviste de greutate. El semnează printre alte evocări care sunt, de fapt, autentice portrete-efigie ale unor personalităţi, cuprinzând sinteza pertinentă şi sensibil receptată de către un fin intelectual şi om de carte, și pe aceea a lui Alexandru Vlahuţă. În articolul intitulat “Câteva gânduri fugare despre A.Vlahuţă”, autorul deplânge plecarea dintre cei vii a acestui poet, care a avut o înrâurire considerabilă în epocă. Încercând să-i cristalizeze profilul literar şi locul său particular în arealul literelor, N.N.Răutu porneşte de la locul comun al definirii lui Vlahuţă ca “eminescian”, pe care îl acceptă, având în vedere uriaşa forţă eminesciană ce a înrâurit poezia ce i-a urmat, dar de aici înainte se delimitează de această aserţiune, considerând-o o greşeală atunci când e exagerată, “chiar dacă i se adaugă epitetul de «cel mai talentat»”. Lansându-se în subtile disocieri, exegetul analizează pe larg profilul psihologic și creativ al acestora în aserțiuni ca aceasta: “Aerul acela de universalitate din opera eminesciană, adierile, în orice rând al ei, venind parcă din lumea de dincolo de bine şi de rău, înălţimea de la care un spirit aproape divin priveşte toate, sunt înlocuite la Vlahuţă prin mai mult personalism, prin mai multă precizare a orizontului mai mic, prin mai mult omenesc”. El conchide în final că Vlahuţă “pleacă de la el însuşi şi ajunge la idealul naţional”. O altă contribuţie de istorie literară este aceea consacrată luminării câtorva aspecte din viaţa şi personalitatea lui Vlahuţă, semnate de I.G. Oprişan, înRevista Moldovei”, prin mai multe articole în care se relevă aspecte din biografia, familia și locul nașterii poetului, menționând că “în fiecare din bătrânii, femeile şi copiii cu care am vorbit, am găsit ceva din sufletul lui Vlahuţă“, dar și despre latura caracteristică a familiei poetului, “retragerea din lume în sihăstria mânăstirilor” sub influenţa covârşitoare a mamei, persoana cea mai apropiată de Alexandru, cea mai importantă sub raportul înrâuririi psihologice şi cea mai prezentă în scrisul său.

Sub titlul “Vlahuţă şcolar” acelaşi autor parcurge un itinerar biografic pe urmele poetului, trasându-i se un adevărat portret psihologic bazat pe un substanţial volum de surse documentare din care rezultă profilul său de individ precoce intelectual și remarcabil moral. Articolul “În slujba literaturii”, începe cu evocarea spirituală a “jertfelnicului” din redacţiile literare pe care ard acele “fărâme de suflet, scrierile considerate adecvate anunţului veşnic: “manuscrisele nepublicate se ard”. Pornind de aici se arată obiceiul lui Vlahuţă în calitatea lui de gazetar, de-a citi cu atenţie tot ce i se trimitea şi de-a face eforturi supraomeneşti pentru a nu nedreptăţi pe nici unul dintre sutele de expeditori care-i trimiteau speranţele lor, lucrând cu migală la salvarea şi îndreptarea oricărui material care avea cât de puţine şanse de a fi făcut publicabil. Îl vedem deci pe Vlahuţă ca “un iubitor pasionat al tinerimii literare, învăţând direct pe fiecare din acei ce aşteptau un cuvânt autorizat de-a mai încerca ori a se opri”. Răspunzând cu multă grijă fiecăruia la “Poşta redacţiei”, atât la “Viaţa” cât şi la “Semănătorul”, Vlahuţă se profilează ca un dascăl de jurnalistică ori de literatură al tineretului vremii sale, dându-i sfaturi utile sau chiar îndemnuri caustice şi nu o dată, pline de umor fin. Concluzia este că prin această rubrică Vlahuţă “a făcut reale servicii literaturii” române, dându-se exemplul unui St. O. Iosif, de pildă, care a “trecut“ prin această şcoală revenind de multe ori asupra unui cuvânt până ce afla forma perfectă, asistat cu răbdare de pedagogia literară a lui Vlahuţă.

În concluzie, printre scriitorii semnificativi ai vremii care s-au bucurat de atenția competentă a acelor reviste botoșănene, s-a numărat pe merit și unionistul Alexandru Vlahuță, cel ce-și merită pe deplin resuscitarea atenției, acum la vremea centenarului, el binemeritând cognomenul celor aureolați de ”energiile luminate” ale idealurilor unioniste.

se încarcă...

Apreciază calitatea articolului

13 VOTURI - MEDIE: 4,77
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...