Săptămâna aceasta ne aflăm cuprinşi între două sărbători. Pe de o parte, duminică a fost Paştele catolic, sărbătorit în toată Europa şi nu numai şi transmis integral ca festivitate pe posturile noastre româneşti. Aşa că a fost ca şi cum am fi participat şi noi la somptuoasa desfăşurare din copleşitoarea catedrală de la Vatican, aceea care contribuie decisiv la impresia persistentă de grandoare şi universalitate. Gândul fugar ce ne-a încercat cu acel prilej a fost că, iată, este totuşi nevoie de o asemenea catedrală pentru a se putea concura cu “lumea bună”. Am putut auzi cu toţii binecuvântările Papei şi, dincolo de beneficiul posibil al acestora, am trăit plăcerea de-a putea să înţelegem aproape majoritatea expresiilor latineşti, dovadă revigorată a filiaţiei apropiate a limbii noastre, ca argument de opus celor ce încă mai cuprind româna în familia limbilor slave. Concomitent, noi, ortodocşii, am sărbătorit Duminica Floriilor, sărbătoarea cea mai fericită a credinţei christice, înalt memento al zilei de glorie deplină a lui Iisus, aceea în care ipostaza sa omenească a trăit bucuria comuniunii depline cu poporul pe care îl fericise prin atâtea minuni şi pentru care venise în lume ca să-l mântuiască. Intrarea sa triumfală în Ierusalim va fi fost o mirungere pentru sufletul său atoate ştiutor precum şi o prefigurare a devenirii viitoare a “legii celei noi”. Dar, vai, acum ştim ceea ce el ştia de pe atunci în chiar miezul zilei de glorie, şi anume că scurt avea să fie acest triumf şi că acelaşi popor aclamator avea să cadă pradă uneltitorilor pizmaşi pe valoarea şi harurile sale şi care au pus în mişcare ceea ce azi se numeşte “propagandă” şi se foloseşte pe deplin atunci când profitorii lipsiţi de valoare şi invidioşi pe omul luminos, dar şi temători de influenţa sa, se adună lalolaltă spre a-l defăima şi suprima. Nouă, mioriticilor, nu se poate să nu ne sară în ochi similitudinea acestui fapt cu destinul ciobanului mioritic, suprimat de către ortacii invidioşi pe daturile sale de ortoman. Această asemănare constituie încă un argument ce probează natura arhaic creştină a acestui neam care-şi aşteaptă ortomanul menit să-i adune energiile în albia suitoare a împlinirii. Această săptămână este aceea în care cei de acasă ţin post şi se închină în umbra bisericilor întru spovedanie şi se pregătesc de zor, spălând şi lustruind tot ce se poate, pentru marea prăznuire. Doar că românii din depărtări, cei atât de mulţi, din păcate, sunt cumva suspendaţi între două sărbători, aceea oficială, catolică, a ţărilor unde locuiesc majoritatea şi Paştele străbun, ortodox, pe care le este tot mai greu să-l sărbătorească potrivit tradiţiei din multe motive, precum depărtarea de bisericile româneşti, neconcordanţele culinare, lipsa zilelor libere în care să-şi poată sărbători praznicul propriu, neconstrânşi de ghilotina datoriilor profesionale ş.a. Cei mai afectaţi sunt copiii care învaţă la şcoală religia catolică şi sunt determinaţi energic să perceapă acel Paşte ca fiind cel important, mai ales că protagonistul acestuia devine imperios personajul simpatic dar atât de înşelător, Măria sa Iepuraşul, cu trena lui de cadouri strălucitoare şi opulente. Dacă totuşi înalţii ierarhi ar iniţia demersuri pentru realizarea concomitenţei celor două sărbători pascale, fie şi din argmentul imperativ al ameninţării altor religii agresive, ar avea cu toţii de câştigat. Dar până atunci ne supunem sintagmei noastre definitorii “De-o fi una, de-o fi alta /Ce e scris şi pentru noi”. Aşa că, ne pregătim aşa cum putem pentru sărbătoarea mult aşteptatei primăveri, aceea în care, în noaptea Învierii, vom primi lumină adusă de la Ierusalim – care se aprinde, pasămite, doar în seara Învierii ortodoxe – şi vom asculta – dar şi îngâna – acordurile sublime ale imnului nostru “Hristos a înviat din morţi”, decât care, fiind orecum în cunoştinţă de cauză, nu cunosc un altul mai înălţător şi mai autentic în toată creştinătatea.