Constituţia scrisă de Iorgovan special pentru Iliescu a rămas în urma realităţilor zilei. De aceea, spre deosebire de noi, statele democratice au stabilitate şi continuitate. În acele ţări nu scrie nimeni o constituţie pentru şeful zilei. Cartea fundamentală a unei ţări civilizate cuprinde doar principiile şi normele fundamentale, în spiritul cărora parlamentul elaborează legi care să nu o încalce. Nimeni nu s-a gândit vreodată să scrie o constituţie ca un cod civil, cu drepturi şi sancţiuni pentru fiecare situaţie posibilă din viaţa societăţii pentru care a fost concepută. Nimeni nu a scris-o vreodată cu gândul la cine, cum şi în ce împrejurări o va încălca. Fiindcă o constituţie este a afirmare de valori şi nu o sumă de interdicţii. Mai puţin la noi.
Dacă Iliescu nu a avut nevoie să o încalce, fiindu-i mănuşă pe regimul semi-prezidenţial conceput de el şi echipa lui (cam totul a fost semi pe vremea lui, o semi-democraţie, un semi-capitalism şi un fel semi-ţară europeană, mai mult cu ochii la Kremlin decât la Bruxelles), după el a început prăpădul. Băsescu a făcut-o ferfeniţă şi la propriu, umblând ostentativ cu cărţulia după el pe la toate televiziunile, şi la figurat, forţându-i fiecare virgulă pentru a-şi justifica acţiunile. Precedentul fiind creat, profitând de faptul că ficusul de la Cotroceni a ales să-şi ia în serios rolul de plantă decorativă – care mai bate câte-o frunză doar când o deranjează un vânticel trecător – coaliţia de guvernare, în frunte cu Dragnea, imitator perfect al fostului său şef de partid, face acelaşi lucru.
De la Iliescu, al cărui ministru de externe şi mai apoi premier i-a fost în acord total, şi de la Băsescu, care n-a mai căutat oameni de valoare care să-i fie în acord, ci doar marionete, a rămas un fel de cutumă, potrivit căreia politica externă ar fi atributul exclusiv al preşedintelui. Ne uităm în cărţulia păzită de ditamai Curtea Constituţională şi ce găsim? Că nu-i aşa. Constituţia României atribuie preşedintelui anumite competenţe în planul relaţiilor externe ale ţării, dar ele sunt destul de limitate. „Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru”, spune la art. 87. Iar la 91 este şi mai clar: „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului”. Mai spune, în continuare că „acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state”. Mai avem 92, care stabileşte atribuţiile preşedintelui României în domeniul apărării ţării şi îi conferă de asemenea unele prerogative de politică externă în măsura în care cele ce ţin de apărarea ţării sunt şi probleme de politică externă. Pentru asta s-a instituit CSAT-ul. Şi cam atât.
Şi aici intervine jocul pe constituţie la limită, descris mai sus. Dragnea şi-a făcut o agendă externă proprie (în sensul propriilor interese – evident – doar nu ale ţării), aproape violent contrară celei a preşedintelui. Dacă Johannis este un europenist filogerman convins (cum altfel putea fi?) şi promovează politica externă a Bruxelles-ului, Dragnea joacă pe cartea Washington-ului. Cele două capitale nu sunt antagonice, dar au direcţii diferite. Neclare după criza din 2008, dar evidente acum, după zece ani. Dacă europenii caută coeziunea cu orice preţ şi avansul împreună, ceea ce presupune reguli aspre de respectat, ca în orice comunitate, americanii sunt interesaţi doar de prezenţa militară, de asigurarea unei baze din care să poată acţiona în caz de nevoie. Şi de negocierile cu ruşii, care să le asigure liniştea în zonele de interes. Altfel nu se explică cum un „brâu” de ţări de la Marea Neagră la Marea Baltică (toate vecine ale fostului URSS) au trecut in corpore, aproape concomitent, de la statutul de aspirante la bunăstarea vest europeană la cel de state iliberale, în siajul Moscovei.
Exact în acest context, Dragnea, Dancilă şi Meleşcanu au plecat în Israel. Vizita a fost ţinută la secret până marţi seara, când a fost anunţată oficial de către Guvern. Agenda acestei deplasări, care a fost făcută publică abia marţi seară, cuprinde întrevederi cu omologul israelian, Benjamin Netanyahu, preşedintele statului Israel, Reuven Rivlin, şi cu liderul Opozitiei din Knesset, Isaac Herzog. De asemenea, premierul Viorica Dancilă va avea o întrevedere cu Theophilos al III-lea, patriarhul grec-ortodox al Ierusalimului. Aşa, ca fapt divers, Dragnea trebuia sa se prezinte miercuri la Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, în procesul Bombonica.
Şi aici este cheia alegerilor micului dictator în devenire. Odată ce au zona asigurată militar, americanii sunt interesaţi doar de stabilitate în ţara respectivă. De orice natură ar fi ea, roşie, galbenă, albastră, dar stabilitate să fie. Dacă e şi coruptă, cu atât mai bine, guvernul şi întreaga lui administraţie pot fi manevrate cu atât mai uşor. Nu mă credeţi? O simplă căutare pe internet vă înfăţişează imediat starea economică a pseudo-democraţiilor din America Latină. Cum să vrei tu, un infractor de care râde toată Europa, să ţii cont de nenumăratele ei exigenţe? Normal că-i alegi pe cei care te lasă să faci ce vrei. Numai că pentru popor alegerea făcută de actualii săi lideri politici este tragică. Fiindcă, pentru noi, prosperitatea vine de la Bruxelles, nicidecum de Washington şi cu atât mai puţin de la Moscova.
