Crima de la Pacea a scos la iveală câteva dintre simptomele ale bolii de care suferă societatea românească. Simptome care şi-au făcut mai demult simţită prezenţa, dar care au fost tratate în manieră pur românească. Ascunsul realităţii sub preş, deturnarea atenţiei către subiecte fierbinţi din monden, dezbateri de dragul discuţiei doar pentru a se marca la capitolul „Am făcut şi noi ceva”. Măsurile ce s-au luat au fost puţine şi neinspirate, astfel că rezultatele au fost adesea chiar mai catastrofale decât problemele care au generat amintitele măsuri. Să ne gândim doar la educaţia sexuală – că tot e la modă „Legea inocenţei copilăriei” – făcută după ureche. Nu spun că nu este necesară, ba dimpotrivă, toată lumea este de acord. Dar ca un făcut, odată ce a început campania menită să rezolve problema copiilor cu copii, numărul de mame minore s-a triplat. S-au desfăşurat zeci de campanii de sensibilizare privind nenorocirile făcute de alcoolişti pe drumurile publice. Drept rezultat, nu e zi ca vreun beţivan să nu provoace vreo nenorocire, nu e control în trafic în urma căruia să nu fie suspendate permise pentru alcoolemie. Şi dacă-i mai punem la socoteală şi pe cei care conduc parfumaţi dar nu sunt decoperiţi obţinem imaginea unei realităţi înfiorătoare. Violenţa capătă proporţii astronomice, dar fenomenul e tratat ca şi cum nu ar exista. Guvernanţii chiar adoră astfel de subiecte ce crează paravanele mediatice de care au atâta nevoie. Copiii se bat la şcoală, părinţii vin şi-şi impun dreptatea cu biciul, cum s-a întâmplat zilele acestea pe la Ighişul Nou. Despre violenţa în familie ce să mai spunem? Dacă nu există sesizare sau dacă victima îşi retrage plângerea lucrurile sunt ca şi rezolvate. Reacţia faţă de crima comisă de un adolescent cu evidente probleme psihice şi de comportament a arătat câtă ură zace în populaţia acestei ţări. O ură cu care ne întâlnim la fiecare pas, dar pe care refuzăm să ne-o asumăm. Mulţi dintre cei care şi-au exprimat indignarea faţă de crimă au făcut-o prin cuvinte urâte, expresii ce denotă o furie ce abia aşteaptă să-şi găsească supapa de refulare. Ameninţări pentru asasin, dar şi pentru familia şi prietena acestuia, prietenă devenită victimă a unui adevărat linşaj pe reţelele de socializare. Şi asta pentru că mulţi se consideră îndreptăţiţi să judece şi să ia măsuri. Din cauza unor astfel de justiţiari violenţa a căpătat proporţiile actuale. Ei au dreptul să acţioneze. Aşa simt ei şi aşa acţionează. Se consideră mai buni doar pentru că pot arăta cu degetul spre alţii. Cu ceva ani în urmă un descreierat încarcerat pentru că-şi siluise ficele se considera a fi mult mai uman faţă de un bărbat cu sifilis ce violase un băiat. Prin presa de tip can-can apăreau relatări despre tratamentul la care era supus de către colegii de pârnaie cel cu sifilis. La loc de cinste declaraţia celui ce-şi bătuse joc de propriile copile. Şi aşa ceva era considerat, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, ca fiind normal. Nu s-a sesizat nimeni, nu s-au luat măsuri. Justiţiarul român rămâne justiţiar chiar şi când ajunge după gratii. Important e să găsească unul mai ticălos ca el, unul pe care să-l poată judeca şi pedepsi; e mai simplu să îndrepţi degetul acuzator spre alţi decât spre sine. De ce să priveşti în oglinda propriei conştiinţe când există atâţia alţii ce pot fi arătaţi cu degetul? Dacă ai ocazia să joci rol de judecător şi eventual călău cu atât mai bine. Prea multă stimă de sine şi prea puţin respect pentru alţii. O asociere periculoasă care a dus unde a dus. Crima de la Pacea nu a fost rezultatul unei ieşiri de moment a unui adolescent cu probleme, ci e rezultatul indiferenţei şi bolilor de care suferă societatea românească. Ură, iresponsabilitate, incapacitatea de asumare a propriilor fapte şi „defecţiuni”. Indiferenţă cumplită şi o rezistenţă de nezdruncinat la tot ceea ce ne poate schimba mentalitatea, încă înrădăcinată în comunism, acea perioadă în care pentru a supravieţui trebuia să critici (pe cine trebuie, desigur; critica nu era pentru toată lumea) pentru a evita autocritica. În fiecare zi se produc în România crime pe tiparul celei de la Pacea. Motivul care a dus la dezlănţuirea asasină e, în cele mai multe din cazuri, pueril. S-a uitat urât la mine, nu m-a respectat, mi-a spus ceva, m-a înjurat de mamă… Nimic nu justifică o crimă, dar unii se scuză cu astfel de argumente. Societatea e bolnavă, foarte bolnavă. E posibil să nu-i ajute niciun tratament. Mai ales că nu se întrevede niciunul. În schimb sunt mulţi care militează pentru electroşocuri.
Se încarcă...