Cărţile pe drumul Golgotei

Ne amintim cu toţii de iniţiativa năstruşnică de acum câţiva ani de a scădea durata detenţiei, ca o compensare a elaborării de cărţi şi alte „creaţii” de către deţinuţi şi aflăm că ideea a fost şi de curând resuscitată. A, nu e vorba de către scriitorii şi poeţii de mare cultură, har şi conştiinţă de felul lui Radu Gyr, cel are a incendiat aerul închisorilor cu stihurile lui vibrante transmise prin mijloace incredibil de ingenioase şi care îndemnau la ridicarea conştiinţei şi curajului conaţionalilor oropsiţi şi torturaţi de alogenii potrivnici de atunci: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane”, sau de efluviile sufleteşti înalte ale unor intelectuali de mare spiritualitate care transformau adânca suferinţă în iluminări sublime precum Nicolae Steinhardt în cartea „Jurnalul fericirii”. Nu, aici e vorba despre un troc jalnic din care valoarea, cultura, talentul real şi harul literar lipsesc cu desăvârşire, înlocuite fiind de o şarlatanie sinistră, căci a transforma în mod programatic scrierea de cărţi în monedă de schimb, în modalitate pragmatică de negociere a pedepsei, în vulgară marfă de bazar, a permite, sau chiar a încuraja, acest troc abominabil constituie, cred, treapta cea mai de jos a degradării culturale a societăţii noastre. Dar asta nu e tot, ci se petrec şi alte adevărate atacuri la nivelul de cultură al societăţii de azi, acela care stă cu umilinţă mult în urma altor ţări în care se vând şi se citesc cu mult mai multe cărţi decât la noi, în care se transmit la televizor emisiuni de lecturi literare în interpretarea autorilor, audiate şi urmărite cu mare atenţie şi respect de către numeroşi spectatori. Dar să ne amintim, lăsând la o parte stupidele slogane propagandistice fluturate în chip de perdele de fum spre ascunderea jefuirilor actuale, de situaţia din vremea de dinaintea evenimentelor decembriste, timp în care cărţile erau ieftine, la îndemâna tuturor, drept care, în orice casă, cât de modestă, exista o bibliotecă citită şi memorată de acei locatari; când editurile publicau cărţile pe spezele lor – e drept, admiterea fiind greu accesibilă, iar valoarea cărţilor atent examinată – acestea fiind apoi îngrijite minuţios de redactori de cea mai înaltă pregătire şi cultură, ceea ce nu se prea mai întâmplă azi, mai ales în unele edituri private care aruncă pe piaţă destule cărţi cu grave carenţe. Pe atunci distribuţia cărţilor se făcea centralizat, încât oricine putea fi la curent cu tot ce apărea pe piaţa editorială; fapt care azi a rămas un vis utopic, căci nu se mai poate şti ce cărţi apar măcar peste gardul judeţului, iar scriitorii sunt obligaţi, cel mai adesea, dacă nu găsesc vreun sponsor stăpânit de nostalgii culturale, să-şi plătească singuri editarea cărţilor şi să se ocupe tot ei de difuzarea lor. Îmi amintesc şi de frumoasele întâlniri ale copiilor din şcoli şi grîdiniţe cu scriitorii „în carne şi oase”, momente care constituiau adevărate şocuri pozitive, rămâneau evenimente de neuitat pentru ei şi care generau un imbold deosebit de-a practica acea „plăcută şi de folos zăbavă” a lecturii cărţilor, acel benefic obicei al întâlnirilor literare fiind cu totul părăsit, ba chiar contraindicat actualmente dinspre ameţitoarele înălţimi decizionale. Lista piedicilor absurde ridicate în calea cărţilor este încă lungă şi ea cuprinde exemple uimitoare, precum acela de a nu se mai putea achiziţiona cărţi din librării pentru biblioteci ca până acum, lucrul fiind îngreunat de complicaţiile sistemului SEAP, adică, de fapt, prin organizare de licitaţii, de parcă o carte ar fi editată deodată la mai multe edituri şi s-ar putea alege cea mai ieftină. Nici nu mai vorbesc despre posibilitatea de-a achiziţiona cărţi direct de la scriitori, cum s-a făcut decenii întregi, asigurându-se alimentarea ritmică a bibliotecilor cu noile apariţii sau cu cartea de anticariat. Încă mai sunt multe exemple de acest fel care tind, în fond, către transformarea scriitorilor în funcţionari obligaţi să adauge la talentul şi efortul scrierii cărţilor şi pe acelea de-a deprinde meşteşugul administrării lor. Adaug regretul pierderii – din multe şi încurcate motive de acest fel – a bunului obicei de-a se expune în vitrine cărţi ale autorilor locului pe care doritorii să le poată dobândi în acest fel. Toate acestea şi multe alte motive au dus treptat la scăderea deprinderii de-a citi, ceea ce este o gravă pagubă pentru orice societate civilizată. De aceea, consider că iniţiativa recentă şi insolită pe care au pus-o în operă (că tot e vorba despre creaţii!) nişte elevi de la Liceul Pedagogic, acompaniaţi de primarele oraşului, de-a citi cărţi, aşezaţi jos, pe bordură, este un prim semn şi semnal de alarmă al pericolului major pe care renunţarea la patrimoniul cărţilor îl reprezintă pentru fiinţa spirituală a naţiunii. Căci, pentru cei ce nu înţeleg, repet truismul că folosul cărţilor nu este acela economic, ci unul mult mai important şi tare deficitar azi: cel psihologic, educativ, cultural, formator de caractere şi de conştiinţă. Adică cei ce citesc cărţi la timp nu mai ajung să trebuiască să le scrie ei singuri în închisori!