Ciprian MITOCEANU
scriitor
Grija pentru cetăţean a atins noi „cote” în România. Trăim vremuri paradoxale, în care autorităţile doar decid şi nu manifestă niciun fel de responsabilitate pentru consecinţele deciziilor luate pe repede înainte. Acum câteva zile o tânără din Alba Iulia a fost bătută cu sălbăticie de un individ eliberat de curând în baza legii privind recursul compensatoriu. Nu poţi să nu te gândeşti că, dacă individul şi-ar fi ispăşit pedeapsa în întregime, fata respectivă nu ar mai fi trecut prin acele momente de coşmar.
Totuşi, deşi au trecut câteva zile de la incident, nimeni nu-şi asumă acţiunile individului. Despre autorităţi vorbesc. Acele autorităţi care au decis că individul, condamnat pentru tâlhărie şi viol, nu mai reprezintă un pericol pentru societate şi poate fi trimis să trăiască între oameni, ba chiar poate fi integrat în acea societate pentru care, după cum s-a grăbit să demonstreze, reprezintă un adevărat pericol.
Infracţiunile violente au devenit tot mai numeroase şi mai grave, iar făptaşii sunt tot mai tineri – să ne aducem aminte de familia măcelărită în Călăraşi de trei tineri de 17 ani, dintre care unul fusese crescut în plasament de victime – dar autorităţile dau dovadă de tot mai multă toleranţă faţă de infracţiunile grave. A devenit clar pentru toată lumea că un infractor condamnat la o anume pedeapsă cu privare de libertate nu va executa decât o parte din aceasta. Recurs compensatoriu, graţieri, eliberări condiţionate, favoritisme… Până şi Vişinescu şi Ficior, dacă ar fi trăit suficient, ar fi ieşit din puşcărie înainte de executarea sentinţei.
Există mult mai multă grijă pentru infractori – inclusiv pentru cei violenţi – decât pentru victimele acestora. Prin spitale e jale, dar aleşii sunt mai interesaţi de condiţiile din penitenciare. Aparent firesc; când au probleme de sănătate se tratează peste hotare, dar majoritatea riscă să facă puşcărie în ţară. Iar spaima de puşcărie este aşa de mare încât guvernanţii au ales să pună întreaga societate în pericol. Faptul că mulţi dintre cei care beneficiază de clemenţa autorităţilor revin în puşcărie la scurt timp după eliberare nu-i deranjează. Susţin că în penitenciare condiţiile de detenţie nu sunt dintre cele mai bune. Dar ce au făcut aleşii pentru a îmbunătăţi viaţa deţinuţilor? Nimic. Aceştia sunt eliberaţi condiţionat pentru a se reîntoarce – uneori foarte grabnic – în exact aceleaşi celule mizere.
Dacă un cetăţean are un câine agresiv care, dintr-un motiv sau altul, răneşte pe cineva, stăpânul câinelui este considerat responsabil. Câinele nu are discernământ şi, până la un punct, e firesc ca stăpânul să răspundă de acţiunile lui. Dar când vorbim de persoane cu discernământ, care pot face diferenţa dintre bine şi rău, autorităţile sunt cât se poate de indulgente. Nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru fărădelegile comise de cei despre care se consideră că sunt reabilitaţi. Locul infractorilor periculoşi este în spatele gratiilor şi nu în societate. Cetăţeanul onest trebuie protejat şi nu cel care nu dă doi bani pe legi.
Autorităţile însă dau dovadă de inconştienţă criminală şi nu-şi adaptează acţiunile şi instrumentele în funcţie de situaţiile existente, lăsând totul la voia întâmplării. De pildă, Şcoala 19 din Bucureşti a fost dată în judecată de tatăl copilului care, în luna mai, şi-a ucis bunica cu lovituri de cuţit. Motivul?! Instituţia nu a acceptat minorul la studii. Asta în condiţiile în care autorităţile au decis că băiatul nu are nevoie de expertiză psihiatrică. Fiind minor, nu răspunde penal, deci ce nevoie mai este de o asemenea expertiză?
Evident, familia copilului respectiv trăieşte o dramă, dar aceasta este amplificată şi de lipsa de implicare a autorităţilor, care pasează problema către cetăţeni, către părinţii acelor copii care vor fi nevoiţi să fie colegi de clasă cu micul criminal şi către profesorii care trebuie să-l integreze fără a avea la dispoziţie niciun fel de instrumente sau proceduri. Până la urmă vorbim de un copil care a ucis la nervi; ce l-ar putea împiedica să recidiveze? Să nu-şi facă nimeni iluzii, chiar dacă va fi înmatriculat la o şcoală normală integrarea socială nu se va produce. Colegii de clasă îl vor marginaliza, iar frustrările acelui copil vor răbufni în cele din urmă.
Trist este faptul că există toate şansele ca instanţa să dea dreptate tatălui, iar copilul va fi înmatriculat pe baza unei hotărâri judecătoreşti care va fi impusă cu forţa la modul cel mai propriu atât profesorilor cât şi părinţilor care au copii ce vor deveni colegi de clasă cu ucigaşul de nouă ani. Asta pentru că, în ceea ce priveşte genul acesta de situaţii, legislaţia din România este foarte deficitară şi deşi astfel de situaţii se înmulţesc, nimeni nu se grăbeşte să vină cu corecţiile necesare. Pentru că înfiinţarea unor şcoli speciale, în care să lucreze personal special pregătit, necesită fonduri şi când vine vorba despre fonduri aleşii sunt foarte zgârciţi. Ce ai putea frauda la o astfel de şcoală? Noroc cu învăţământul de masă; pe acesta sunt obligaţi să-l finanţeze.
Avem autorităţi doar cu numele. Lipsa de implicare e lege, cât despre adaptare la noi situaţii ce să mai vorbim? Cât despre respectul pentru cetăţean, acesta nu a existat niciodată.
