eighteen + 2 =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Cătălin MORARU

redactor şef

 

Expresia a apărut prima oară în 1977, când, generalul de securitate Pleşiţă, îi spunea lui Ceauşescu, într-o şedinţă a Comitetului Central al PCR, despre o lucrare a unor istorici, cu acest titlu. Spre furia dictatorului care dorea pedepsirea istoricilor. Era vorba, evident, de altceva, de celebra „Ciuma lui Caragea”, dar semianalfabeţii de la PCR nu aveau de unde şti asta.

Pleşiţă şi Ceauşescu erau în eroare. Însă, dacă nişte istorici ai viitorului ar caracteriza perioada în care trăim drept „ciuma lui Caragiale”, nu ar greşi absolut deloc. La exact 29 de ani de când regimul reprezentat de Ceauşescu a dispărut, suntem conduşi de nişte semianalfabeţi gângavi, incompetenţi, găunoşi, dar cu tupeu. Nu ştiu nici ei prea bine ce fac, sunt spumoşi când încearcă să vorbească articulat şi, în general, nu au absolut nici o legătură cu competenţa sau cu orice altceva asemănător. Fenomenul nu e nou, se întâmplă de 29 de ani. Pesediştii din gaşca lui Dragnea reprezintă doar culmea acestui mers al istoriei, care curge inexorabil spre distrugerea definitivă a ţărişoarei în care (încă) locuim. Motivele le ştim încă din 1989 şi le sintetizează cel mai bine istoricul Lucian Boia, care spune că, da, aşa este, comunismul a pierdut partida. Dar comuniştii au câştigat-o.

Schimbările pe care le doream pe 22 decembrie 1989 au fost oprite de comuniştii care au preluat puterea. Ei nu au păţit niciodată nimic, şi-au perpetuat puterea şi au creat un sistem clientelar care ne-a adus aici. E singura ţară ieşită din comunism unde comuniştii nu au păţit nimic. Nici ajutoarele lor, securiştii, nu au avut probleme, toată vânzoleala cu Securitatea a avut ca rezultat scoaterea la lumină a informatorilor, atât. Nu au răspuns securiştii pentru torturi, crime, interogarea femeilor gravide pe masa de operaţie şi multe, multe altele. Fapte pentru care trebuiau aruncaţi toţi în închisoare.

Aşa s-a născut în decembrie 1989 un sistem care se desparte greu de comunism, cu aceleaşi metehne şi, mai ales, acelaşi sistem de gândire şi valori. Cu oameni ţinuţi intenţionat în sărăcie şi subdezvoltare, în beneficiul unor politicieni veroşi. Nu doar de la PSD, dar mai ales de la PSD. Pentru că PSD a avut puterea 21 de ani din cei 29. În rest, ori a avut majoritate în parlament, ori preşedinte, ori guvern, complet în opoziţie a fost doar vreo patru ani. Aşa că atunci când pesediştii vorbesc de „greaua moştenire” este absolut ok să-i huiduim, după umila mea părere.

Au fost şi mulţi români care s-au opus direcţiei stabilite de comunişti. Mulţi. Dar la nivelul societăţii româneşti există o teribilă frustrare, iar cine o foloseşte şi le spune românilor că sunt mari, că fac istorie, că contează, deja e pe jumătate câştigător. Pe calul ăsta a sărit şi Liviu Dragnea, dar nu e nici primul şi nici ultimul. Ceauşescu îi numea derbedei şi trădători de ţară pe cei ieşiţi în stradă în decembrie 1989. Pentru Iliescu, în 1991, protestatarii din Piaţa Universităţii – care, apropo, cereau excluderea foştilor comunişti din viaţa politică – erau golani, drogaţi, infractori şi legionari. Dragnea doar continuă acelaşi scenariu, cei contra lui sunt sorosişti, trădători de ţară şi de neam. Trăsăturile comune: toate manifestările de protest sunt lovituri de stat, cu ajutor din străinătate, plus regula comunistă că cei care sunt contra guvernului sunt contra României. Văzând cu cine au de-a face, foarte mulţi concetăţeni de ai noştri, prea mulţi chiar, au plecat din ţară. Şi încă foarte mulţi vor să mai plece.

Toţi aceşti factori au dus la instalarea cvasi-totală a ciumei lui Caragiale. Procentul de nechemaţi care ne guvernează este absolut uimitor. De la premierul Dăncilă până la ultimul şef local, toţi încearcă din răsputeri să demonstreze că nenea Iancu avea dreptate când spunea „românii sunt aşa cum sunt şi tare mi-e teamă că aşa or să şi rămână”.

Mai nou, vor să îi şi iubim. Pentru că pe Caragiale din români nu îl putem scoate niciodată, baronul local de Vrancea, Marian Oprişan, cere ordonanţă de amnistie şi graţiere, că e anul centenarului, avem nevoie de un moment zero, de pace. Adică, am furat puţin, am mai şmecherit una-alta, dar gata, trebuie să o luăm de la capăt. Şi voi să ne votaţi tot pe noi. Nu le ajunge iertarea, au nevoie şi de iubire. Parcă aşa zicea şi dom’ Nae Caţavencu în „O scrisoare pierdută”, nu? „Să mă ierţi şi să mă iubeşti…Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români. Mai mult sau mai puţin oneşti”.

În decembrie 89, doream altceva pentru ţara noastră. Acum, după 29 de ani, tot altceva dorim, iar paradoxul este că avem aproape aceleaşi dorinţe ca acum 29 de ani. Ceea ce spune multe despre noi. Pentru că ciuma lui Caragiale nu i-a atins doar pe politicienii români, ci pe români, în general. Iar antidotul nu l-am găsit încă şi nici nu prea avem de gând. Noi încă suntem la stadiul de „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând”.

 

se încarcă...
20 VOTURI - MEDIE: 3,80
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...