Ecouri de sărbătoare – Lucia OLARU NENATI, scriitor

0

În acest an, Ziua Limbii Române a cunoscut parcă o emulație mai deosebită, în ciuda restricțiilor create de blestematul Covid. În frunte s-a situat nordul românesc, samavolnic răpit, al Bucovinei, de unde răsună ecourile accentelor paroxistice ale suferințelor noi care se adaugă, colac peste pupăză, peste suferința cronică și tenace de-a locui fără voia lor într-o țară străină și care, mai nou, a emis legi prin care să îngrădească și să subțieze filonul românesc autohton și legitim în această, cea mai veche și mai frumoasă parte a României, după părerea lui Eminescu. Acestei stări de lucruri i se datorează o sporire paroxistică a intensității atașamentului față de limba-mamă, manifestat sub diferite forme, prin cântece, recitări și care cunosc acum o resuscitare după ce ani întregi oamenii au sperat că lucrurile vor reveni la normal. Doar că au putut afla că partea românească, nu numai că nu a întreprins diligențele cuvenite pentru repararea nedreptăților, dar a și parafat oficial injusta stare de lucruri, în timp ce alte țări păstrează mereu cu sfințenie dreptul lor și dorința recuperării nedreptăților.

Și în Moldova de peste Prut s-au desfășurat manifestări onorabile dedicate acestei sărbători la nivel academic, în ciuda restricțiilor pandemice, dar fără a le încălca. Astfel, la Centrul Academic Eminescu din Chișinău s-a derulat o manifestare de ținută culturală în care s-a tratat tema valorii limbii române, cu participarea unor vorbitori competenți, printre care academicienii Mihai Cimpoi și Nicole Dabija, nelipsiți de la orice manifestare importantă de conștiință, drept care poate părea că ei au dobândit cumva o anume ubicuitate. Poate cel mai impresionant a fost programul artistic derulat de către copiii români care, prin patetismul lor îndreptățit, au transmis subliminal ardoarea și speranța intensă a comuniunii cu restul românității. Accesul la tehnica modernă a făcut ca toate acestea să poată fi urmărite online de pretutindeni, zădărnicind astfel eforturile monstrului Covid care a interzis reunirea fizică. De remarcat că și oficialitățile au salutat, de asemeni, sărbătoarea, doar că au numit-o doar „Ziua limbii noastre”, fără să specifice, prudent, care o fi aia. Acolo s-a manifestat cu succes și o inițiativă pornită de la Botoșani pe care o vom releva ulterior, acordându-i toată considerația meritată.

Acum se cuvine accentuat, iar și iar, care este azi modul de-a celebra în fiecare zi această sărbătoare, nu în ultimul rând, luând act exact de această ardoare patetică a celor evocați mai sus. Această misiune revine cu asupră de măsură românilor desțărați, adică plecați să muncească în străinătate „pentru un trai mai bun” cum sună formula confortabilă a justificării. Aceștia au datoria uriașă de-a păstra limba de origine în familiile lor, indiferent în ce limbă învață copii lor; ba, mai mult de atât, această limbă oficială trebuie neapărat să se oprească la pragul casei lor, în interiorul căreia să se vorbească numai românește, (cum fac atâtea alte nații!), păstrându-se obiceiurile, tradițiile, bogata noastră cultură cu care, știu prea bine de la sursă, alte nații obosite nu mai pot ține pasul. Celor plecați să nu li se pară că e un lucru de glumă și să se lase legănați în voia orgoliului stupid de-a putea să vorbească bine alte limbi, căci înstrăinarea copiilor de trunchiul originar e un păcat greu care se plătește mai devreme sau mai târziu.

Voi menționa aici un alt exemplu elocvent concret al unei absurdități, petrecut în străinătate. Un român aflat acolo într-o situație socială bună, dobândită prin competență, este rugat de un tânăr din Republica Moldova să-l ajute să găsească un „job”. Printre altele vine vorba despre șansa de-a se putea înțelege între ei în limba română, la care moldoveanul sare ca ars, protestând violent că el nu vorbește românește, ci moldovenește. Celălalt îl întreabă atunci cum de se înțeleg în două limbi diferite, dar și cum a ajuns el în țara occidentală, nu cumva prin șansa de-a obține cetățenia română ca membră a Uniunii Europene! Moldoveanul recunoaște ultima presupunere, drept cuvenită de la sine, dar susține cu încăpățânare că ei vorbesc limbi diferite și acceptă abia în sfârșit că aceste limbi poate doar seamănă între ele. Câte astfel de cazuri nu se vor fi petrecut în acest timp, alienând sufletul și conștiința de sine a românilor! De aceea părinții, dar și statul român, au obligația fermă de-a trata cu maximă responsabilitate această misiune majoră, dacă nu vrem ca, mai devreme sau mai târziu, să urmăm soarta limbii dalmate, al cărei ultim vorbitor, Tuone Udaina, s-a stins din viață fără urmași!

+10 -0
se încarcă...