Ușor de dat dar foarte greu de luat – George LAZĂR, director

0

Sarabanda drepturilor salariale bugetare sau asociate și a pensiilor speciale a cuprins de cel puțin două decenii România, iar toate acestea au crescut mereu și mereu, într-o spirală de la înălțimea căreia se prăbușesc acum sub propria greutate. Are rost comparația că s-a ajuns ca nivelul încasărilor fiscale să fie egal cu cel al lefurilor plătite bugetarilor, pensiilor și ajutoarelor sociale, numai că această ecuație simplă nu impresionează în niciun fel șefii de sindicat, pe bugetari și pensionari în general, sau pe portavocile cinice ale PSD, puse pe adunat capital electoral cu orice preț.

Odată acordate, aceste drepturi nu mai pot fi luate îndărăt, a decretat Curtea Constituțională, în total dispreț față de logică și realitate, de parcă respectivele sporuri ar fi scrise în tăblițele lui Moise și urmează să fie eterne. După cum era de așteptat, au apărut o mulțime de profitori care fie s-au strecurat în sistem, fie erau deja acolo și au profitat, maximizându-și lefurile prin mișcări: „în interes de serviciu” sau cumpărându-și diplome și titluri doctorale de la facultăți jenante doar pentru a primi în plus încă un spor. Desigur, mai este și categoria celor care s-au strecurat pe ușa din dos în sistem, angajându-se pe la vreo primărie obscură, unde au devenit funcționari publici peste noapte, iar de acolo au sărit prin transfer în vârful piramidei, la salariile cele mari. Toate aceste sporuri sunt de fapt niște minciuni penibile. Printre ele, sporul de vechime, cel mai cunoscut, reprezintă de fapt o discriminare crasă, care la muncă egală dă bani mai mulți celui mai în vârstă din motive lipsite de logică. Printre altele, la fel de ridicole sunt: sporul de hrană sau cel de haine, de parcă salariul ar fi doar pentru pus deoparte, ca un fel de bază pentru sporuri. Iar teatrul absurdului este completat de judecătorii constituționali, puși de mai multe ori în situația de a-și diminua propriile venituri, dar care de fiecare dată au îmbrăcat hotărârile lor înalt judecătorești în cuvinte prin care justificau de ce se poate ca ei să cumuleze sporuri, salarii și pensii de-a valma, iar dacă se poate pentru ei, păi se poate și pentru aristocrația bugetară care a căpușat atât de eficient bugetul național.

Acesta este motivul pentru care nu se pot face nici mari lucrări de infrastructură în România și nici spitale sau orice altă investiție publică necesară. Banii, în afară de cei care se duc pe șpăgi sau sunt pur și simplu furați pseudo legal prin contracte de achiziții supraevaluate, se duc, în ordine, pe privilegii de genul pensiilor speciale, sporuri și salarii bugetare supradimensionate, despre care toată lumea știe, inclusiv beneficiarii lor, că sunt nemeritate și nedrepte, dar care sunt încasate, indiferent de opoziția opiniei publice, pentru simplul motiv că se poate.

Puse în fața unei asemenea alegeri, ce-ar face partidele care vor să ajungă la putere? Ar construi un spital nou, ca să nu mai moară bolnavii de nozocomiale sau în incendii? Ar finanța autostrăzi? Răspunsul este limpede, și este același de peste trei decenii, îl avem în fața noastră. Mor câțiva prin spitale, dar marea masă bugetară, aducătoare de voturi, este mulțumită. Își rup câțiva roțile sau mor în accidente de circulație din cauza drumurilor proaste, le plângem de milă, sunt victime colaterale, dar balaurul bugetar, înghițitor de resurse, este îndestulat. Cu cât numărul bugetarilor este mai mare, cu atât mai bine, înseamnă mai multe voturi.

Să fim bine înțeleși: cei mai mulți dintre bugetari nu au cerut supra salarii, erau mulțumiți cu cât câștigau și ar fi fost foarte fericiți cu o mărire rezonabilă, iar creșterea lefurilor nu i-a făcut nici mai deștepți, nici mai eficienți și nici mai amabili. Ci doar mult mai bine plătiți, iar pe unii mai aroganți și mai delăsători, dacă au constatat că se poate așa.

O altă frână uriașă în dezvoltarea țării este şi a fost şi până acum reprezentată de marile sindicate, din nou cele bugetare. La fel ca toate celelalte, sindicatul din învățământ, probabil cel mai mare, colectează în fiecare lună, pe statul de plată, câte o sumă măruntă de la fiecare din sutele de mii de membri. Bani, niciodată verificați de instituțiile statului, dispar într-un soi de gaură neagră din care mai iese câte ceva, la fel ca vârful aisbergului, sub formă de super salarii ale liderilor de sindicat. Lideri care au devenit extrem de agresivi, în dorința de a arăta membrilor cât sunt de eficienți în negocieri. Poate termenul „negocieri” nu e chiar potrivit, de fapt se târguiesc șnapani vechi, căliți în „lupta” sindicală, cu mai mereu alți politicieni foarte dispuși să lase de la ei, că doar nu dau din buzunar, ci de la buget, iar momeala cu voturile este pur și simplu irezistibilă.

Este inutil de adăugat că în mediul privat nu sunt sporuri și nici salarii nemeritate, pentru că niciun patron nu e atât de nebun încât să angajeze pe bază de pile.

Grea misiune are guvernul: să scuture piramida mult supradimensionată cu pile și cumetri angajați la stat sau instituții publice, să taie privilegii deja împământenite, să jumulească pensiile speciale, să pornească investiții ambițioase, care să ne apropie de occident și să ne îndepărteze de orient sau, mai pe scurt, să aducă un dram de normalitate în România, iar valorile să fie repuse acolo unde le este locul. Însă nu sunt deloc sigur că marea majoritate a celor care votează vor asta și, mai ales, că următorii patru ani, dacă va rezista guvernul, vor fi de ajuns.

Deja ai votat!
se încarcă...