După ce am trecut, iar și iar, pe lângă fantoma Teatrului Eminescu (de astă dată deci nu „Fantoma de la Operă”, ci de la teatru!) mi-am amintit cu mare strângere de inimă de istoria sa, de entuziasmul cotropitor al localnicilor care l-a generat, într-o perioadă incredibil de scurtă și cu cheltuieli minime, susținute în mare parte de persoanele avute din oraș. Dar și, cum altfel? mi-am amintit și de perioada când am condus acest teatru, fie aceasta și de cruntă autofinanțare, dar și de creații artistice înălțătoare primite cu aplauze furtunoase de localnicii spectatori iubitori de teatru. Am încetinit pașii și am avut totuși curajul să privesc stafia prezentului, la fel de sumbră precum stafia lui Hamlet (că tot e vorba despre teatru!). Dar n-am avut curajul să întârzii prea mult cu privirea pe chipul stafiei, căci în vremurile năprasnice ale pandemiei, depresia stă la pândă oricând și fără ajutorul stafiilor, darmite cu ajutorul lor! Mi-am amintit iar deci de frumusețea și armonia sublimă a acelei clădiri perfect europene, – ba chiar de top! construită în doar doi ani, de elanul locuitorilor și dragostea lor pentru teatru și cultură pentru care au fost fericiți să contribuie chiar financiar la realizarea sa; de marii artiști care și-au răsunat glasurile sub cupola acustică edenică, de vioara lui Enescu, aceea care a entuziasmat pe tinerii de atunci de i-a determinat să deshame caii de la trăsura sa și să se înhame ei în locul lor! Dar și de gustul estetic „subtil” al bombei întârziate care a știut să aleagă locul exact unde să cadă, peste acest teatru-bijuterie, dar și peste minunata Școală Marchian, condusă de „omul energiilor luminate”, Constantin Iordăchescu, lăsând astfel știrb centrul orașului nostru. Am trecut mai departe încurajându-mă cu amintirea orașelor europene, și nu numai, unde monumentele au fost fie păstrate cu sfințenie, fie reconstruite rapid și aidoma după războaie, așa încât azi poți vedea oriunde semnele mândriei localnicilor de-a avea orașe-comori. Să exemplific? Iată doar câteva: Veneția, Florența, Paris, Munchen, Barcelona, și câte altele, în care nu o dată pe clădirile străvechi, perfect și temeinic reconstruite în forma originală, se pot citi mândrele inscripții ale anilor lor de „naștere” și care, nu o dată, sunt 1200 sau mai puțin. Mai putem afla și orgolioase informații precum că în acea clădire a dormit o noapte, de pildă, poetul Goethe sau un altul, ori că în cafeneaua aia a desenat Modigliani siluete-i suple pe pereții ne-mai-văruiți de atunci. Asta înseamnă civilizație, educație culturală și conștiință a adevăratelor valori de care localnicii sunt atât de mândri.
Trezindu-mă din visul peripatetic, ajung pe strada Marchian și trebuie să mă feresc de cărămizile ce pot să cadă din zidurile clădirii elegante de lângă Casa Sindicatelor; dar înaintând, întâlnesc molozul rămas din luminoasa casă de epocă ce a adăpostit cândva arhivele statului și unde va să se construiască, pasămite, un mândru bloc fără memorie. Pe bulevard întâlnesc casele Antipa unde se pregătesc, cică, niște învăluiri ingenioase ce le pot submina valoarea și importanța. Măcar de un lucru însă mă pot bucura ca de o excepție ce confirmă regula atâtor alte clădiri de patrimoniu ce mor de bătrânețe sau de târnăcop și ne ucid și ne ofilesc și nouă mândria și orgoliul de-a locui într-un oraș frumos, elegant, aristocratic, doldora de personalități răsărite aici spre a zbura în lume pline de valoare și prestigiu. Acea bucurie este reușita restaurare, model!, a Casei Ventura, ce găzduiește Muzeul de etnografie, pe care vizitatorii o admiră entuziast. Asta însă doar ca un plasture peste rănile celorlalte zidiri superbe dărăpănate și chiar demolate, aplaudate de unii postaci decerebrați de pe facebook care, lipsiți de cultură, orgoliu și educație, îndeamnă tâmp să se dărâme toate vechiturile și să se facă numai blocuri. De parcă n-ar fi fost destul avântul epocii proletcultiste care a stârpit atâtea comori arhitectonice înlocuite cu banale și inestetice blocuri fără memorie!
