Pe de o parte, premierul Florin Cîțu și ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, au semnat în 20 ianuarie o hotărâre de guvern prin care rudele militarilor și angajaților din sistemul de ordine publică și servicii se puteau vaccina cu prioritate. Pe de altă parte, dl Voiculescu se arată indignat și spune că este jenant să avem centre separate pentru anumite instituții și că centrele cu circuit închis ale Ministerelor de Interne și Apărării ar trebui închise, iar dl Cîțu se opune publicării datelor despre situația vaccinării și a testării, date care ar fi trebuit să fie publice.
Pe de o parte, colonelul Gheorghiță, coordonatorul campaniei de vaccinare, spune că lotul din vaccinul AstraZeneca, oprit temporar în 13 state europene, nu a ajuns în România. Pe de altă parte, după ce oamenii au început să publice pe Internet imagini cu numărul lotului din care au fost vaccinați, Comitetul de Coordonare a admis că deja se vaccinaseră peste 70.000 de cetățeni din lotul cu pricina.
Ce rezultate au aceste bâlbâieli administrative? Demolează încrederea populară în instituțiile publice și duc la demonstrații, precum cea de sâmbătă. Se poate aprecia că acestea ar fi mărunțișuri, dar nu sunt. România a coborât de pe locul 2 în UE pe 19 la rata vaccinării, iar din 1.137 de centre sunt funcționale doar ceva mai mult de jumătate. Dacă și aceste date sunt credibile. Ratele de infectare sunt cele mai mari în județele care testează cel mai mult. Ceea ce înseamnă că rata națională este mult mai mare decât cea comunicată oficial, fiindcă în județele care testează puțin nu știe nici Dumnezeu care este realitatea.
Joaca de-a cifrele pe care nu le poate verifica nimeni spune că iar suntem la limită cu paturile ATI, undeva între 1.200 și 1.300. Păi tot atâtea erau și anul trecut, unde sunt milioanele de euro investite chipurile în aceste unități? Ministerul Sănătății și Grupul pentru Situații de Urgență promit, cum au mai promis, suplimentarea paturilor, dar cine să-i mai ia în serios? Și cine să mai în serios, în general, cam orice comunicat oficial? Și uite așa s-a întins peste țară temerea că cine se duce la spital se duce să moară și convingerea că tratamentul acasă, cu ceaiuri, prișnițe și antibiotice luate pe sub mână de la farmacia din colț, e mai sigur.
Așa au apărut legendele despre minunile pe care le face clinica lui Becali sau cazul doctoriței de la Oradea, nu cu mult diferit de cele ale altor colegi ai ei din alte zone ale țării, cărora li s-a dus buhul că vindecă. Femeia a mințit doar parțial. Da, a vindecat sute de pacienți, fiind medic specialist pneumolog, dar i-a vindecat de efecte și nu de boală. În cacofonia asta de informații, distorsionate de goana după „clientelă” (citește bani), de orgolii profesionale și de interese de grup, adevărul nu mai poate fi distins. Și nici nu prea mai interesează pe cineva, atâta vreme cât norma este făcută de interesul personal și nu de binele public.
Pe de o parte îi avem pe cei de la putere, care se încurcă între vorbe și fapte, pe de cealaltă îi avem pe opozanții care, în dorința de a-i dărâma pe primii, iau în brațe orice teorie, oricât de absurdă, doar ca să fie pe invers. La protestul de sâmbătă din capitală s-au amestecat de-a valma negaționiști, antivaxeri, dacopați, antieuropeni, bigoți și antiguvernamentali. Ambele tabere au adepți numeroși și din ambele tabere se moare pe capete, fiindcă virusul nu știe nici de politică și nici de conspirații.
La mijloc se află grosul populației, care se uită neîncrezătoare și în stânga și în dreapta, alegând în cele din urmă să se salveze după metoda strămoșească, adică fiecare de capul lui, după mintea și puterile sale.
