Trebuiau să poarte un nume … românesc! – Dumitru MONACU, scriitor.

După statisticile specialiștilor, nesuferita pandemie a dus la o oarece creștere a natalității în lume. Normal ar fi fost ca și în patria noastră dragă să se fi întâmplat acest fenomen numai că, după ceea ce știm și vedem că se întâmplă din punct de vedere demografic în România, lucrurile nu par să fie chiar așa. De fapt, la noi, aici în preajma Carpaților, aproape sigur nu s-a întâmplat minunea asta pentru că majoritatea celor implicați în procesul de reproducere adică tineretul țării, hălăduiește în afara vetrei strămoșești, din Australia până în Canada și din Noua Zeelandă până în Statele Unite. În plus, cei care trăiesc în țară lucrează la stat, în instituții publice, unde sexul lipsește aproape cu desăvârșire pentru că morala creștină și bunul simț nu acceptă dragostea fizică între rude! Tot conform statisticilor, românii ocupă locul doi în lume la imigrare, după sirienii care fug de rup pământul din calea războiului civil pus în scenă de marile puteri ale pământului. Până la urmă, împrăștierea asta a compatrioților noștri pe toate meridianele globului n-ar trebui să fie un blestem ci un dar divin dacă e să ne gândim la un alt popor care, tot așa, răspândit în lume, s-a menținut de mii de ani în fruntea civilizațiilor. Mă refer la poporul evreu, care, confruntat de-a lungul istoriei cu o sumedenie de situații potrivnice, a găsit mereu calea de supraviețuire, ba mai mult, de a domina prin calitățile intelectuale, popoarele care au lăsat pe ultimul loc învățătura, cultura, patriotismul, solidaritatea. Numai că între nația română și cea evreiască există niște diferențe uriașe în ceea ce privește concepția despre lume și viață. Astfel, evreii nu s-au dezis niciodată de religia, de poporul, de istoria sau de tradițiile lor. Indiferent în ce colț al pământului li s-au născut progeniturile, ei i-au botezat Ițic, Ștrul, Aron, Avram, David, Nathaniel, Avidan, Iosif, Sara, Rebecca, Rifka sau Rașela. Îi scoatem din ecuație pe ariviștii evrei comuniști din România postbelică, implantați de către sovietici în structurile de conducere ale statului care și-au luat niște nume atât de neaoșe încât ai fi jurat că strămoșii pe linie paternă ai … inculpaților nu sunt alții decât Burebista, Traian sau Decebal! Dacă tragem o privire peste numele pe care românii trăitori pe alte meleaguri le dau urmașilor lor, vom observa că nu mai există Gheorghe, Ion, Vasile, Nicolae ci eventual Georges, Giani, Bazil, Nicholas și asta numai în cazul în care în familia respectivă există Eric, Ayan, Roberto, Albert, Arthur, Evelyn, Alessia, Maia, Ariana, Julia. Adaptarea numelor la obiceiurile și tradițiile locurilor în care s-au oploșit concetățenii noștri are la bază, pe lângă dorința de lepădare de apartenența genetică și alte câteva cauze pe care o să le trecem sumar în revistă în rândurile ce urmează: intenția părinților de a nu mai reveni în țară, eliminarea discriminării la care sunt supuși românii în unele state (discriminare care își are rădăcinile taman în comportamentul neprincipial și incorect al altor români), modernismul și globalizarea prost înțelese de către părinți, iluzia că având un nume uzual și familiar pentru băștinași, escaladarea ierarhiilor profesionale ar putea deveni mult mai facilă, ascunderea obârșiei și a rădăcinilor. Toate aceste cauze, dublate de obținerea unei noi cetățenii, conduc la o dezromânizare accentuată, fenomen întâlnit în orice colț al lumii unde trăiesc comunități de urmași ai lui Traian și Decebal. Dacă la acestea adăugăm nepriceperea, neputința și neștiința statului nostru în a gestiona, urmări și îmbunătăți situația românilor din diaspora, avem în față, pe un ecran panoramic gigant, filmul-dramă în care joacă imigranții români de zeci de ani, pe toate platourile globului.  Pe de altă parte, ce pretenții să avem de la guvernanți în această privință când ei nu sunt în stare să găsească soluții pentru cei de aici, bâjbâind de 30 de ani în întunericul minciunii, al hoției și al demagogiei. Așa stând lucrurile, vă spun cu mâna pe inimă că mi-ar fi plăcut tare mult să existe niște similitudini cu poporul evreu. Din păcate, lipsa de solidaritate a românilor se manifestă și pe alte meleaguri, spre deosebire de poporul lui Moise care, indiferent de vremuri sau locuri s-au ținut, vorba lui Mircea Snegur, „de neamuri”. Atâta vreme cât invidia, ura și sărăcia ne vor jalona existența, al nostru popor nu va găsi nici Calea, nici Adevărul și nici Viața. Michael, Enrico, Roberto, Georges sau Helga născuți toți din părinți români nu vor fi niciodată integrați și tratați ca americani, italieni, spanioli, francezi sau germani. Pentru băștinași ei vor fi doar niște Ioni fără de țară. Nicidecum John, Giani, Juan, Jean, sau Johann!