„Nesfânta” Treime și veșnica bandă de avarie – Dumitru MONACU, scriitor

În linii mari, evoluția unei națiuni are multe elemente în comun cu deplasarea în trafic a unui autovehicul. În ambele cazuri, drumul poate fi drept sau sinuos, cu urcușuri sau coborâșuri, iar viteza de deplasare este mai mică sau mai mare, în funcție de dibăcia conducătorului, de condițiile de trafic și de performanțele intrinseci ale mașinăriei. Națiunea română se înscrie perfect în tiparul prezentat mai sus, numai că, spre deosebire de alții, la noi toate cele trei elemente ne dau mari dureri de cap, iar cea mai spinoasă problemă rămâne, fără dubiu, problema conducătorului care se află la pupitrul mijlocului de transport în timp și spațiu a românașilor noștri. Afirmația aceasta are la bază faptul oarecum ciudat că, din nefericire, nu avem parte de un conducător care să ne treacă prin intersecțiile periculoase ale vremurilor de azi. Nu avem parte de unul ci de … trei! O „Nesfântă” Treime formată din politicieni, magistrați și servicii conduce haotic țara prin toate hârtoapele ocolite cu dibăcie de multe alte popoare. Și cum altfel să ne conducă, din moment ce politicienii au acces numai la accelerație și frână, magistrații la volan (că ei stabilesc calea cea dreaptă ce urmează de parcurs!), iar serviciile la ambreiaj? În acest mod, niciodată politicienii nu vor putea accelera sau frâna de capul lor, pentru că cei din justiție vor stabili direcția de deplasare, iar cei din zona serviciilor vor decupla sau cupla transmisia ori de câte ori sensul și viteza de deplasare nu sunt pe placul, dar mai ales pe interesul lor. Aparenta frăție dintre cele trei forțe așa-zise motrice ale nației nu este altceva decât o coaliție conjuncturală și – vorba băsescului! – imorală, care are drept scop atingerea unor interese de ansamblu ale tagmelor mai sus menționate: putere, influență și bani. Dintre toți, cei mai expuși sunt politicienii care, pe lângă faptul că sunt întotdeauna băgați la înaintare, nu pot mișca în front decât cu riscul pierderii privilegiilor după care au râvnit atât de mult. Oricât și-ar dori ei, prin absurd, să accelereze pe un drum liber și neted sau să frâneze atunci când gropile le apar în față, volanul și pedala de ambreiaj, adică direcția și transmisia sunt la cheremul celorlalte două … treimi. În atari condiții este limpede că frumusețea de trăsură ajunsă pe mâna lor o taradaică obosită, se va deplasa total anapoda pentru călătorii cei mulți, adică pentru cetățeni. Plus că, în cazul în care se împotmolește, cheltuielile de tractare și transport cu platforma nu vor fi suportate de „Nesfânta” Treime, ci tot de către cei mulți, numiți generic și nu prea academic, populime. Că ei plătesc tot! Și reparațiile și combustibilul și salariile și diurnele și pensiile și concediile și amantele și tot ce cheltuiesc fără opreliști membrii „Nesfintei” Treimi. Dacă în cazul politicienilor, toată lumea știe sau măcar bănuiește ce hram poartă ei, ce sinecuri își împart ca frații și de unde sug cu avânt, în cazul celorlalte două entități ceața este omniprezentă. Populimea nu știe decât de pensiile uriașe numite speciale și … desființate de un europarlamentar euforic și utopic (Rareș Bogdan) în, zicea el, 30 de zile! Alte aspecte sunt considerate secrete de stat sau elemente care pot conturba, disturba sau perturba activitatea celei de-a treia puteri în stat. Așa o fi, nu zic nu, ba chiar aș fi cu toate aceste aspecte de acord dacă aș vedea că direcția, sensul și modulul vectorului numit România se înscriu pe traiectoriile promise de politicieni în campaniile electorale și deturnate ulterior în funcție de interesele meschine ale celor ce s-au închis în camera posturilor de comandă și, ca să nu mai iasă nicicând, au înghițit cheia. Concluzia este una simplă și edificatoare: nu, România nu trebuie condusă în acest mod! Între cele trei puteri trebuie să fie colaborare în interesul (numai al!) nației. Volanul, accelerația, frâna și ambreiajul există pentru a asigura transportul pasagerilor în deplină siguranță și confort și nicidecum pentru a servi unora sau altora drept ocazie de a-și arăta mușchii. Mai concret spus stimabililor, dacă tot ați ocupat scaunele cele pufoase din cabină, conduceți mașinăria în interesul celor care vă plătesc și nu mai opriți, accelerați sau virați decât atunci când este în interesul călătorilor. Treizeci de ani de mers pe coclauri, ne ajung. E timpul să nu mai ratăm la infinit bretelele de acces către autostradă și să ne înscriem, măcar în ceasul al doisprezecelea, pe altă bandă decât pe cea de avarie!