Memorialul populismului naiv – Dumitru MONACU, scriitor

Natura umană ne-a demonstrat dintotdeauna că factorul emoțional bate la fund factorul rațional, această constatare rezultând din orice segment al vieții de zi cu zi a oamenilor: social, profesional, politic, sentimental, educațional etc. Dintotdeauna vorbele meșteșugite au luat fața faptelor reci, a cifrelor seci, iar măria sa timpul s-a dovedit a fi mereu aliatul de netăgăduit al factorului emoțional. Trecerea lui a amplificat dimensiunea multor întâmplări sau stări de fapt, ostoind cumva setea de senzațional a oamenilor. Probabil (și) din aceste motive obiective, conjudețeanul nostru Gheorghe Coroi a ajuns în anii interbelici să țină prima pagină a multor ziare și nu doar datorită pașilor lui adânc înfipți în afara perimetrului legal, adică pe tărâmul tâlhăriilor, jafurilor și, spun unii, chiar al crimelor. Antisemitismul de care a fost și este acuzat se explică sigur şi prin faptul că în zona noastră existau foarte mulți evrei bogați și, drept urmare, îndeplineau condiția sine qua non de ținte clare pentru omul ce se situase vârtos în afara legii. Pentru că nimeni niciodată nu a mers la furat acolo unde sălășluiește sărăcia. Aceasta explică și așa-zisul ordin al lui Coroi către ai săi acoliți prin care le interzicea să-i tâlhărească pe țărani. Păi ce să le ia unor sărmani? Praful de pe tobă? Faptul că nelegiuirile lui Coroi se petreceau în perioada burgheză a constituit o mană cerească pentru propaganda comunistă, care în doi timpi și trei mișcări l-a asimilat haiducilor, un termen de impact adus în mentalul colectiv de aceeași propagandă care își construia meticulos istoria cam la fel cum și-au construit-o și americanii la Hollywood, adică romanțată și plăcută ochiului sau urechilor, schimbând uneori chiar și la 180 de grade fața unor evenimente, întâmplări sau personaje. Aceste deviații de la realitate au produs adevărate curente de opinie, personaje situate total în afara regulilor și legilor ajungând să fie cântate în balade, pictate în tablouri epice, descrise în literatură sau evocate pozitiv cu prilejul oricăror dezbateri al căror subiect erau ei, nelegiuiții. Jesse James, Billy The Kid, Butch Cassidy, Sundance Kid sau alții aidoma lor au constituit subiecte de cărți, filme, balade, devenind pentru americani simboluri vii, despre ale căror isprăvi încă se vorbește la gura sobei sau, mă rog, a șemineurilor. Cu toate acestea, niciun guvern, fie el democrat sau republican, și nicio oficialitate nu a făcut niciodată vreun demers pentru ca aceste personaje să fie omagiate oficial. Cu atât mai puțin conducerile administrative din localitățile călcate de ei. Trecând oceanul înspre acasă, zăbovim un pic în Franța, unde un personaj, popular de altfel, Eugene Francois Vidocq, a constituit subiectul unui serial tv și al unor apariții editoriale al căror scop nu a fost acela de a elucida traseul vieții unui tâlhar ajuns ulterior polițist și apoi primul detectiv din lume (un traseu asemănător cu al lui Coroi, acesta devenind odată cu instaurarea puterii comuniste un vajnic și devotat securist), ci de a alina setea de senzațional a oamenilor. Din ce am citit și am văzut, deși a fost catalogat primul detectiv din lume, lui Vidocq nu i s-au ridicat nici statui nici sanctuare și nu a fost omagiat oficial în vreun fel. Continuăm călătoria și iată-ne ajunși, după imaginarul periplu prin lumea nouă și cea veche, pe plaiurile noastre mioritice, mai exact în comuna Durnești, unde zilele trecute, cu mare fast, primarul Vasile Sasu a inaugurat un memorial închinat lui Gheorghe Coroi, haiducul modern așa cum a fost el botezat de comuniști. Repet, pentru regimul de tristă amintire, pentru propaganda lor deșănțată, Coroi a fost un personaj perfect dintr-o panoplie din care nu lipsesc Vasile Roaită, Olga Bancic, Ilie Pintilie, IC Frimu și mulți alții care, vorba poetului, trebuiau să poarte nu un nume, ci o idee: comunismul luptă pentru izbăvirea săracilor și alungarea bogaților. Faptul că pe la sfârșitul anilor 60 a fost difuzată la radio și o piesă de teatru radiofonic intitulată „Coroi – ultimul haiduc” a modelat, conform așteptărilor, mințile multor români care, la fel ca și azi, vedeau și văd în radio și televizor izvoare ale adevărurilor de necontestat. Idealismul propovăduit de comuniști urma să se materializeze cândva, fără rău, fără săraci, fără durere, fără suferință, fapt care mă duce automat cu gândul la acel loc unde chiar este așa, numai că, în plus, acolo mai dăm și de verdeață! Nu, nu verdeața aceea americană pentru care pomelnicul de bandiți înșiruiți ceva mai sus au prădat, au ucis, au violat, și s-au așezat temeinic în afara legilor. Adică paralele! Una peste alta, primarul din Durnești a cheltuit aiurea niște bani omagiind și legiferând cumva fapte și atitudini care în orice colț din lume se pedepsesc, sau se repudiază. Fața umană a lui Coroi modelată de acea sintagmă „ajuta săracii” este de fapt o imagine fotoșopată de timpuri și de subiectivul factor uman. Mi-a stârnit efectiv râsul un comentariu al cuiva pe FB care întreba dacă el îl jefuiește pe primar și donează totul asistaților social se cheamă că e haiduc și merită un memorial? Concluzia e evidentă: nu, Coroi nu trebuia omagiat oficial, primarul irosind bănuții din sărăcăcioasa pungă a comunei numai și numai în scopul adunării peste trei ani a câtorva zeci de voturi care, puse lângă cele provenite din partea asistaților social, ai familiei și ai celor apropiați, iaca îl mai mențin o tură pe post. Apa, curățenia, canalizarea, ulițele desfundate mai pot aștepta. Și apoi, în memoria cetățenilor nu poate rămâne altceva decât memorialul. Memorialul populismului naiv, evident!

Deja ai votat!