Revoluția înseamnă schimbarea orânduirii sociale într-un timp relativ scurt, prin mijloace mai mult sau mai puțin violente și cu participarea unei părți însemnate a populației. Din punct de vedere al definiției, în decembrie 1989 în România a fost într-adevăr o revoluție, fiindcă a schimbat fundamental totul, politic, economic și social. A pornit cu o lovitură de stat, pusă la cale și executată de eșalonul doi al nomenclaturii comuniste, care voia să rămână la putere exercitând o variantă mai blândă a strânsorii de tip marxist-leninist, așa zisul „comunism cu față umană”.
Însă schimbarea a antrenat practic întreaga populație a țării, care dorea democrație de tip occidental și piață liberă, dar și protecție socială. Și a rezultat un fel de struțo-cămilă, în care activiștii comuniști precum și cei din aparatul de coerciție – Securitate, Miliție, Justiție – și-au păstrat și consolidat funcțiile de putere, pe de o parte, îngăduind și libera circulație, proprietatea și pluripartidismul, pe de altă parte. Putea fi altfel? Greu de spus, dar cred că nu.
„Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. (…) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării“ – ce este asta? Un fragment din Proclamația de la Timișoara, mai exact din punctul 8, devenit ulterior motiv de dispută națională, acel punct de întoarcere care ar fi trebuit să ne despartă definitiv de comunism și, mai ales, de activiștii săi corupți. A întrunit adeziunea populară? Nici vorbă.
De aceea nu cred că putea fi altfel. Fiindcă, după ce elita anticomunistă a fost ucisă în lagăre de exterminare de inspirație sovietică iar rămășițele ei au fost anihilate social printr-o multitudine de interdicții, după ce comuniștii au adus milioane de săraci lipiți din casele lor de paiantă în blocuri cu apă caldă, după ce intelectualitatea a fost îmbuibată cu sinecuri și, cu rare și notabile excepții, a servit cauza comunistă, liderii fostelor partide democratice au fost întâmpinați cu pietre în 1990, când au ieșit din ascunzători. Dărâmarea și privatizarea parțială a industriei energofage și nerentabile au fost percepute ca fiind crime iar meritocrația – ca motor al ascensiunii sociale – a fost socotită ca fiind un efort inutil atâta vreme cât vechile canale de parvenire prin corupție funcționau cu succes.
Dacă, să zicem ca o concesie făcută puterilor occidentale care doreau o schimbare rapidă în România, comuniștii ar fi îngăduit ca țărănistul Rațiu să devină președinte iar liberalul Câmpeanu premier, ei nu ar fi rezistat nici măcar un an la putere înainte de a fi linșați de populația indignată de închiderea uzinelor și retrocedarea pământurilor, în special a fostelor moșii și a castelelor aferente fiecăreia dintre ele. Așa că ne-am ales cu o tranziție lentă, dureroasă, marcată de un șir interminabil de eșecuri și revolte, cu „baroni roșii”, cu relații privilegiate în toate domeniile între foștii activiști comuniști și securiști și, ca o consecință, cu cea mai mare rată de emigrare din istorie.
Și atunci ce aniversăm în aceste zile? Comemorăm pe cei care crezând că luptă pentru libertate au căzut victime confuziei stârnite de puciști pentru a-și justifica acțiunile? Da, cu siguranță, este o datorie de onoare, ei sunt eroii fără de care nu am fi fost astăzi aici. Sărbătorim căderea odiosului regim comunist? Da, este unul dintre cele mai mari evenimente din istoria noastră, comparabil cu cele din 1848, 1918 sau 1947.
Pentru unii revoluția s-a încheiat în ianuarie 1990, când proletarii de la IMGB i-au silit pe liderii țărăniști să se refugieze pe o tanchetă militară, sau în iunie 1990, când minerii aduși de Iliescu au pulverizat manifestația pro democrație din Piața Universității. Pentru alții revoluția a început abia în 1996 și nu s-a încheiat nici astăzi. Și unii și alții deplâng o țară bolnavă, în care primii continuă să profite de indecizia celor din urmă.
