Întoarcerea fiului „investitor” – Dumitru MONACU, scriitor

Finalul săptămânii trecute a fost marcat în plan cultural de două lansări de carte care în afară de titulatură nu au avut absolut nimic în comun. Dacă unul dintre evenimente s-a încadrat în tipicul acestui gen de manifestare culturală, și aici mă refer la volumul de debut al actriței Petronela Lorena Chiribuță, cu volumul de versuri „Golgota unui naiv”, celălalt eveniment desfășurat cu o zi înainte a fost, fără discuție, din alt film. Un film alb-negru sau mai bine spus, cenușiu, care ne-a dus înapoi cu peste trei decenii, în sumbrul decor ceaușist. Constantin Boștină, fostul demnitar comunist, și-a lansat în sala „Mihai Eminescu” a hotelului „Rapsodia” un volum ce se vrea a fi o filă de istorie contemporană. Dintre cei aproape o sută de participanți la manifestare, marea majoritate a fost constituită din nomenclaturiștii vremurilor trecute pentru care revederea cu fostul secretar cu economicul al județului a fost ca o gură de oxigen, ca o picătură de apă sorbită în deșertul arid. Oameni pe care evenimentele din 1989 i-au aruncat în afara zonei de supraconfort cu care erau obișnuiți au dat năvală la întâlnirea cu Boștină precum babele la moaște. La prezidiul … plenarei de partid s-au aflat, în afară de subiectul cărții, Sorin Roșca Stănescu, Alice Barbu, Alin Bîldea, Valeriu Iftime, Emil Moga și Corneliu Filip, cărora probabil le-a fost destul de incomod să-și încropească micile discursuri despre un comunist pur sânge, fapt care a condus la deviații de la tema principală a întâlnirii, adică lansarea de carte. Dintre toate teoriile sau răspunsurile la întrebările venite din sală, formulate de către fostul secretar cu economicul, am remarcat un singur aspect care, într-adevăr, l-a diferențiat atunci, în urmă cu peste treizeci de ani, de ceilalți comuniști care urmau orbește ordinele lui Ceaușescu și nu se abăteau nicio centimă în afara liniei de partid: faptul că avea curajul să informeze conducerea superioară de partid și de stat despre tehnologia din industria botoșăneană, care nu ținea pasul cu vremurile, și despre necesitatea înlocuirii multor mașini și utilaje uzate moral, care ridicau substanțial costurile de producție. De altfel, Boștină a făcut parte din generația care a dat la o parte vechii lideri comuniști proveniți din oameni „ai muncii” cu studii până la genunchiul broaștei, adică școală profesională plus școală de maiștri, sau defuncta instituție numită pompos și total nepotrivit, academia „Ștefan Gheorghiu”. Probabil din punct de vedere profesional economistul Constantin Boștină era în acei ani premergători căderii comunismului unul dintre cei mai școliți lideri comuniști, iar faptul că a stat relativ puțin în Botoșani (nici patru ani) a făcut ca lumea să-l pomenească, mai ales după căderea în neant, în anii postdecembriști, ai industriei botoșănene. Mulți dintre cei din sală au evocat „mărețele investiții” gestionate de Boștină, tramvaiul fiind cel mai des pomenit. Laudele adresate fostului lider comunist au fost atât de consistente, de parcă acesta ar fi adus la Botoșani banii bucureștenilor și nu ai miilor de salariați care curgeau în fiecare dimineață și seară înspre și dinspre zona industrială a municipiului. O altă „mare realizare” a lui Boștină a fost introducerea în fabrici a unor caiete în care fiecare salariat trebuia să noteze zilnic, pe ore, ce activități a efectuat. Atâta importanță i se acorda completării acelui caiet, încât nu exista nicio altă treabă mai importantă ca aceasta. Dacă îi spuneai șefului că trebuie să scrii în caiet, nu mai conta nicio urgență, putea să ardă și fabrica, erai lăsat în pace să completezi cu rigurozitate activitățile desfășurate. Pe moment am fost tentat să pun entuziasmul celor din sală pe seama nostalgiei, a tinereții pierdute. Apoi, gândindu-mă la traiul lor plin cu de toate în niște vremuri în care muritorul de rând stătea o zi și o noapte la coadă la butelii sau se trezea dimineață la patru ca să prindă o sticlă de lapte pentru copilași, am înțeles de unde răsărea entuziasmul: din amintirea unor vremuri în care doar potentații zilei aveau acces la UCA (sala de mese a restaurantului ”Unirea”, azi ”Maria”) sau la produsele de import vândute prin casa de comenzi, un fel de magazin la care, telefonic sau personal, unșii neamului comandau portocale, ness, cafea sau alte asemenea produse pe care astăzi le găsim pe toate drumurile. Iată de ce evenimentul de la hotelul ”Rapsodia” a fost altceva decât știam că este o lansare de carte. A fost un vis plăcut pentru nomenclatura de partid a anilor 80. Atât și nimic mai mult!