Instituția șpăgii la români – Dumitru MONACU, scriitor

Dacă e să ne luăm după dicționarul explicativ al limbii române, șpaga înseamnă bacşiş, mită, şperţ sau, cum ar spune legiuitorii, o sumă de bani sau un bun dobândit ilegal, nemeritat. Din păcate, sensurile acestui cuvânt nu reprezintă altceva decât vârful unui uriaș aisberg al cărui conținut și geneză nu a interesat niciodată pe nimeni, cu atât mai puțin pe administrația statală românească. Așa cum în anatomie funcția creează organul, tot așa, statul și numai statul a creat și întreținut condițiile de dezvoltare ale acestei molime naționale numită „șpagă”. Pe de altă parte, și cetățenii cei mult indignați de acest sindrom au și ei partea lor de vină, întrucât direct sau indirect participă la înflorirea lui. Sancționat de Codul Penal, acest flagel este interpretat de către cei ce aplică legea ori papagalicește ori vădit tendențios, în funcție de alte interese care, dacă ar fi cât de cât analizate, s-ar trage concluzia că au cam același ADN cu șpaga. Am spus papagalicește pentru că șpaga este cel puțin de două feluri: prima și cea mai periculoasă variantă este aceea când cetățeanul este strâns de ouă de funcționarii statului pentru a-și lăsa o parte din … icre în buzunarul slujbașului. Probabil, pedepsele dure înscrise în Codul Penal se referă la această situație și ar părea că treaba e OK. Din păcate, mai este un caz, tratat de-a valma de oamenii legii, când cetățeanul, impresionat, bucuros, fericit și mulțumit că a fost servit ca la carte de un funcționar, îi strecoară acestuia în buzunar bancnota de recunoștință. E adevărat, din punct de vedere legal nu e corect, dar comparativ cu primul caz, consider că acesta e mult mai puțin dăunător pentru societate și drept urmare ar trebui tratat cu totul altfel. De altfel, șpaga nu poate apărea și nu se poate dezvolta decât acolo unde este prezent statul, adică vinovatul numărul unu de apariția și dezvoltarea sistemelor corupte, generatoare perfecte pentru șpagă, iar odată create aceste sisteme, sunt necesare cel puțin două-trei generații pentru a le eradica. Pentru a justifica cele afirmate mă voi întoarce în urmă cu un sfert de secol când, ocupând o funcție de conducere într-o instituție de control, aveam un salariu de mizerie. Ori de câte ori ne plângeam șefilor noștri, răspunsul era același: „Lasă că voi vă mai rotunjiți și altfel veniturile!” Acesta era punctul de vedere al miniștrilor, al parlamentarilor, al tuturor demnitarilor din acea vreme. Un punct de vedere extrem de greșit, cu care nu am fost niciodată de acord și care a condus la multe încălcări ale legislației din partea funcționarilor statului. Și după ce a lăsat pecinginea să se extindă peste tot, același stat, a încercat dregerea busuiocului în ultimii ani, crescând, de multe ori nejustificat, salariile bugetarilor. Degeaba! Sămânța semănată în anii 90 și la începutul anilor 2000 dă azi recolte bogate, adică a legiferat un sistem corupt în cadrul căreia șpaga este perla coroanei. De altfel, modul în care se fac unele angajări determină apariția șpăgii în cascadă, altfel spus, funcționarul angajat este pus în situația de a-și recupera „investiția” și drept urmare, sub tutela mediului politic, se va deda la încasări ilicite. Și dacă tot am amintit de mediul politic, trebuie să remarc faptul că reprezentanții lui stau cu ochii ațintiți către zonele hai să le spun vulnerabile în ceea ce privește șpaga, ca pe butelie, așteptând lunar sau ori de câte ori situația o cere, „cotizația”. Multe rele ar fi fost eliminate din sistemul bugetar, pentru că aici e casa șpăgilor, dacă digitalizarea ar fi fost generalizată, dacă plățile cu cardul ar fi fost încurajate la modul propriu și dacă unor funcționari ai statului li s-ar fi luat gradul de … indispensabil, așa cum, de exemplu se întâmplă în Estonia, unde, în afară de căsătorie și divorț, cetățenii nu au ce căuta la ghișeele instituțiilor. Orice, absolut orice se rezolvă acolo, online. Plătiri de taxe, de amenzi, vânzări-cumpărări, eliberări de adeverințe și tot ce îi mânca cetățeanului 5 zile din viață pe an adică durata statului pe la cozi, azi se poate obține cu un click din fața monitorului. Cu siguranță toate aceste modificări au erodat adânc instituția șpăgii la estonieni. Cum la noi la români digitalizarea este privită precum muma pădurii, întrucât „defrișează” la greu buzunarele unora, va mai curge multă apă pe Dunăre până când acest nedorit concept cu puternice influențe rusești (spag) și turcești (bacșiș, peșcheș) va deveni arhaism. Până atunci, statul va continua să mențină cu disperare în viață această gânganie urâtă, păguboasă și profund balcanică numită mai mult decât simbolic, instituția șpăgii!