Pledoarie pentru profesori și nu numai – Dumitru MONACU, scriitor

Rândurile următoare nu le-am scris nici pentru profesorii care iau nota unu și ceva la examenele de titularizare sau de alt gen, nici pentru cei care merg la școală după ce au trecut pe la birt sau care calcă prin sala de clasă când și când, ca și cum ar avea de ispășit o pedeapsă privativă de libertate. Din acest motiv mi-ar plăcea ca gândurile dumneavoastră să zboare către domnii Trandafiri ai școlilor pe care le-ați urmat, pentru că nu se poate ca în decurs de ani și ani cât ați fost elevi sau studenți să nu fi avut norocul să dați peste profesori devotați, coborâți parcă din povestirea lui Sadoveanu. Deși trăim vremuri crunte care strivesc sub cizma existenței tot ce dascălii noștri devotați ne-au învățat că e frumos, demn, uman, normal până la urmă, școala românească nu a capotat și nu s-a predat diletanților, veleitarilor sau hoților de diplome tocmai datorită existenței unor profesori dedicați ale căror idealuri doar tangențial se întâlnesc cu monstrul mileniului trei, banul! Din păcate, dascălul român este tratat de către diriguitorii nației cu multă indiferență în ceea ce privește partea materială a vieții. Pe de altă parte, nici respectul cuvenit nu se regăsește în portofoliul acestor diriguitori, cadrele didactice fiind adeseori marginalizate și tratate cu un sictir nedisimulat de către „corifeii” cei cu gulere albe cărora le-aș aminti că, în Japonia, dascălii reprezintă singura tagmă profesională care nu se înclină în fața împăratului, tocmai datorită faptului că ei îi fac oameni pe toți ceilalți. Nu am idee ce salarii și ce pensii au profesorii din Japonia, dar mă gândesc că veniturile lor, de la buget, normal, le permit să își ducă o viață decentă și când sunt în activitate și după ce se pensionează. Spre deosebire de … fraierii de japonezi, românii se înclină în fața altor tagme profesionale, cum ar fi instituțiile de forță, aparatul din justiție, politicienii și încă vreo câteva categorii de „oameni ai muncii”, care sug cu toate ventuzele din punga nației. Ultimele măriri salariale din mediul sanitar au făcut ca și această categorie profesională reprezentată de medici, asistenți sau personal auxiliar să intre în rândul privilegiaților. După cum se vede, politicienii au crescut lefurile și pensiile din zonele cu impact asupra libertății, confortului și sănătății lor, zone care, într-o perioadă barbară, când nu contează decât nevoile primare, au potențialul de a pune presiune pe cei ce ne ocârmuiesc. Că dacă procurorii și judecătorii nu au salarii și pensii mari, pot strânge cu ușa zona politică plină de hoții și ilegalități până când dorința lor se transformă în realitate. Poliția și Jandarmeria au și ele atuurile lor: renunță a mai fi zidul de apărare al guvernanților și gata, imediat, li se îndeplinesc doleanțele. Despre servicii, e limpede ca lumina zilei că dețin suficiente pârghii care, la fel, să-i determine pe politicieni în a emite legi favorabile. Cât despre sistemul sanitar, cine nu ajunge la doctor? Oricine, drept urmare și această categorie profesională a fost tratată ca atare. Așadar, sunt profesii care, în comparație cu unele cotate drept extrem de bănoase în vechiul regim (magazioner, gestionar la Aprozar, mecanic auto, chelner sau pur și simplu secretar de partid!) conduc detașat dacă am întocmi un clasament al veniturilor. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi existat tagma profesorilor, a cadrelor didactice ale căror salarii și pensii sunt la genunchiul broaștei comparativ cu cele amintite. Lipsa de logică și respect a autorităților în ceea ce-i privește pe dascăli are la bază profilul total eronat și deformat al societății de azi. Probabil mulți îmbuibați de la stat gândesc despre corpul profesoral ca despre o masă inertă și neimportantă, tolerată și îngăduită datorită mărinimiei lor. Și asta pentru că, dacă de exemplu ar face profesorii o grevă sau o demonstrație, lor nu le-ar tremura absolut deloc izmenele nesimțirii. „Nu sunt o forță, nu ne pot strânge de boașe ca alte categorii!” Asta ar fi concluzia și, drept urmare, orice formă de protest a cadrelor didactice este din fașă sortită eșecului într-o societate în care contează doar nevoile primare. În aceeași zonă de disconfort financiar se află și alte categorii profesionale slujind cultura, sportul, agricultura, industria, transporturile sau alte domenii care nu dispun de pârghiile celor amintiți mai sus. Din păcate, societatea, lumea de azi, toate s-au întors cu fundul în sus și anomaliile semnalate sunt abia trecute de faza de embrion. Nimeni și nimic nu va putea opri dezvoltarea și maturizarea lui, întrucât omenirea s-a înscris deja de ani buni pe orbita involuției, iar noi românii ne-am poziționat în sfârșit, nu la coadă, ci pe primele locuri!