Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot? – Dumitru MONACU, scriitor

Nu știu alții cum sunt, dar eu, vorba lui Nică din Humulești, dacă e adevărat că în sufletul fiecărui om matur se zbenguie uneori un copil, atunci dețin o grădiniță întreagă de năzdrăvani. Nu am idee dacă și de câte ori copilăria, acest tărâm de poveste de care ne simțim legați toată viața, a fost subiect al editorialelor de presă. Ei bine, această necunoscută dublată de o drumeție pe dealurile unde la vreme de seară buciumele sunau cu jale, adică în mirifica lume eminesciană, m-au împins cu o forță magnetică să pun pe hârtie aceste rânduri. Acolo, vecin cu lacul codrilor albastru, o botoșăneancă inimoasă, Anca Larionesei pe numele ei, a creat un tărâm de poveste despre care am mai scris în urmă cu ceva timp. Un tărâm conceput numai și numai pentru copii și despre copii. În fiecare weekend aici vin o mulțime de prichindei „extrași” din fața tabletelor și a telefoanelor de către niște părinți responsabili care au realizat că lumea reală este mult mai bogată în jocuri, mistere și minuni decât lumea online. Pentru că o copilărie fericită nu înseamnă bani cu nemiluita în buzunărașe și îndeplinirea oricărui moft sau capriciu dorit de copil. Atmosfera din familie, din grupul de prieteni sau de la școală sunt determinante în ceea ce privește o copilărie fericită. Am crescut într-o familie numeroasă, am copilărit și am crescut odată cu cei peste douăzeci de țânci de pe ulița mea. Lipsurile materiale erau la ordinea zilei și la mine în casă și la ceilalți copii. Un măr dacă avea careva, mușcam din el, unul după altul, până când și cotorul ajungea să fie o delicatesă. În casă, vorba bună sau povestirile părinților și bunicilor valorau de o mie de ori mai mult decât un desen animat sau un joc cu „n”-șpe nivele. Sau niveluri, că și acest plural este acceptat în limba română! E adevărat, nu știam noi câte-n lună și câte-n stele cum se întâmplă azi, dar descopeream încet, sigur și cu pioșenie lumea. Astăzi, când copiii absorb aidoma unui burete o infinitate de informații (poate utile, poate nu!) mă tot copleșește un gând: ce se va alege de ei peste 30, 40 sau 50 de ani? Cât timp creierele lor vor mai putea jongla cu atâtea informații? Celor care se vor grăbi să-mi spună că nu folosim nici măcar zece la sută din capacitatea lui, le voi răspunde că numai bunul Dumnezeu știe ce și cum în această chestiune. Dezechilibrele care apar în viețile copiilor (inclusiv abundența uriașă de informații care inundă creierul într-un interval extrem de scurt) aproape sigur vor avea efecte nedorite în viața de adult, cum ar fi omniprezenta depresie, fenomen care își trage seva în primul rând din singurătate. Pentru că părinții sunt ocupați până peste cap cu joburile lor, copiii din megieși ori lipsesc, ori nu sunt de condiția dorită, la școală temele și ghiozdanele cântăresc din ce în ce mai greu, iar mediul ambiant este așa cum e: gri, apăsător, indiferent, apatic și în viteză. În aceste condiții, odraslele noastre și-au găsit confortul pe tablete, pe telefoane sau la televizor, fapt care aproape că-i mulțumește pe părinți: copiii lor sunt, pasămite, cuminți! Fără a analiza câtuși de puțin efectele nocive ale lumii ireale în care copiii trăiesc mai mult de jumătate de zi, mulți părinți devin adevărați boți sau roboți și sunt efectiv captivi într-un mecanism tip bielă-manivelă, respectiv casă – serviciu. Unii dintre ei mai dreg busuiocul în weekend, când, acasă sau nu, petrec oarece timp cu copiii. E absolut necesar, dar nu suficient. O resetare a familiei în scopul asigurării a mai mult de trei liniuțe de timp-afecțiune pentru copii este singura soluție pentru o copilărie fericită. Cu siguranță o … liniuță (nu, nu vă gândiți la alea trase pe nas, că suntem oameni serioși, ce naiba!) de încărcare emoțională poate fi asigurată copiilor la complexul din Ipotești „Artă și suflet”, cele trei clădiri de acolo, adică „Turnul lui Făt Frumos”, „Casa dorului” și  „Cuibul artiștilor” fiind prizele perfecte pentru încărcătoare. Dar, repet, o copilărie fericită nu se zidește nici pe bogății și nici pe permisivitate totală. Adevărata bogăție este dragostea părintească, capabilă să limiteze cu catifeaua cea mai fină pornirile și dorințele iraționale ale copiilor. Altfel, peste 10, 20 sau 30 de ani, bolile sufletești se vor răspândi mult mai periculos decât Covidul!