Să mai și râdem (4) – Amarul pantofarului – Dumitru MONACU, scriitor

Aiurea meserie mi-am mai ales! În tinerețe era altceva, era  meserie prezidențială! Dar acum? Cine mai merge cu pantofii la reparat? Aproape nimeni! Stau cât e ziulica de mare în pragul atelierului și tot aștept clienți dar degeaba! O bucată de vreme am crezut că mi se trage din cauza publicității. Adică a … non publicității! Drept urmare, m-am gândit să îmi confecționez o pancartă mare la intrare. Am găsit niște litere de jumătate de metru în podul magaziei de la cooperație și am rugat un „specialist” să mi le fixeze deasupra ușii. Cu literele pe care i le-am dat, urma să se scrie, firesc și logic, ÎNCALTAMINTE. Numai că,  ciubota de … specialist le-a montat aiurea, reieșind un text de … mai mare dragul: ÎNCALTEA MINT! Bravo, dom’le! Cum să mă mai supăr pe clienți că nu îmi calcă pragul, când toți trec pe trotuarul opus celui care … încaltea minte! Și dacă ăsta ar fi fost singurul necaz, chiar nu mi-aș fi ieșit din … papuci. Dar în permanență, o mulțime de oameni își bagă … piciorul  în  munca mea!  Ca să nu mai spun că unii vor să mă elimine de pe piață, furându-mi efectiv, meseria! La orice oră din zi și din noapte îi aud cum vor să … facă ce fac eu! Chiar și copii de școală generală, toți, dar absolut toți, când sunt supărați sau nervoși spun că … bagă sula! Păi, băi fraților! Sula este principala mea unealtă. Sau sculă. Eu chiar asta fac! Lucrez cu sula. Lăsați-mă în pace, pentru că nu mai rezist! Deja sunt cardiac cu inima și mă enervez cu nervii mereu când aud – de la vlădică la opincă! –  cum vor ei să folosească unealta mea de dat găuri! Zilele trecute iar mi-am ieșit din … ținte! Un amic, văzând că mai mult stau decât lucrez, mi-a adus o carte ca să îmi mai omor timpul. Mă uit pe copertă: „Desculţ” de Zaharia Stancu! I-am dat-o pe loc înapoi, pentru că prea m-a călcat pe bombeu! Dacă toată lumea ar umbla desculță, eu ce-aș mai face?  Noroc de nevastă-sa (Mimi, coafeza, aia cu un corp tras pe … calapod, nu alta!) care, aflând de situație, a venit a doua zi să mă întrebe dacă nu vreau mai bine ”Motanul … încălțat”. Cum s-o refuz eu pe Mimi? A plecat tare voioasă de la mine. Nu știu după aceea ce o fi pățit, că am văzut-o prin centru mergând foarte afectată în pantofii ei cu cui. Da, cucui dar și vânătăi la ochiul drept! Am aflat la câteva zile că amicul meu, la fel ca și alte dăți, o … pingelise puțin. Dar nici Mimi nu s-a lăsat. La vreo lună de la incident, l-a lăsat și a fugit cu un macaronar cu ștaif, pe care l-a încălțat cum numai ea, zvârluga de Mimi, putea!  Acum cică duce o viață de vis în … cizmă. Părăsitul – adică amicul meu – vine zilnic pe la atelier să-și verse oful și … pantoful. Ce să-i fac eu, dacă în cei cinci ani de zile cât a stat cu Mimi a  dormit în papuci? I-ar când s-a … trezit, în loc s-o înțeleagă, a intrat ca opincarul, cu bocancii în sufletul ei, mititica! N-a știut să umble cu periuța, așa îi trebuie. Că deh! Obrazul subțire (al dracului ten are Mimi!) cu … lustruială se ține! N-a știut nimic, nici să stea în încălțări și acum visează cai verzi pe pereți, visează să o răpească precum Romică ăla pe … Julita! Spune că marele lui handicap este că nu știe limba. Nu știe dar nici nu vrea să învețe. Eu i-am explicat ca la școlari cum e treaba cu limba. I-am explicat așa … cum am învățat și eu … după calificarea mea, adică. Discuția pe care am avut-o cu el cam așa a decurs: „-Trebuie mai întâi să scoți limba…” „-Îhî!” „-… apoi să-ți bagi piciorul …” „-Cred și eu!” „-… după care strângi…” „-De gât pe amândoi!” „-Șiretul, bombeule!” „-Macaronarul dracului!”. Când am                                                                                      văzut că el e cu mintea pe alte coclauri, m-am retras frumușel din discuție. Treaba lui, nu mă mai interesează. Și nici nu mă mai trag de șireturi cu el! A  doua zi însă, mi-a trecut supărarea pentru că mi-a dat o idee de afaceri absolut uluitoare! Bineînțeles fără să vrea, dar mi-a dat-o, după ce (iar!) a venit la mine cu problemele lui: „-Știi pantofii ăia ai lui Mimi de o mie de euro?”        „-Cum să nu știu… Un pantof de colecție … Desăvârșea piciorul ei minunat… Ce s-a întâmplat?” „ -Sanda…” „-Ai dat pantofii pe sandale?” „-Nuuu. I-a luat Sanda. Noua mea prietenă. Dar nu ăsta-i marele necaz. Cred că a rămas…” „-În Italia? Și asta?”  „-Nuu! Cred că a rămas gravidă! Fără să vrem… A fost un accident, probabil.” „-Da’ ce, sunteți adolescenți de ați pățit-o?” „-Ți-am spus că a fost un accident… S-a găurit …” „-Ce, talpa sandalei? Punem pingele …” „Ei, talpa pe naiba! S-a spart ciuboțica cucului! Știi ce-i aia?” Nu i-am mai răspuns la întrebare pentru că mintea mea deja o luase pe altă traiectorie. Nu mai auzeam nimic din ce spunea amicul. O mega afacere profitabilă începea să se contureze și nu mă mai puteam concentra la balivernele ex-ului lui Mimi. O afacere care îmi va aduce mult mai mulți clienți decât „pantofăria”: repararea ciuboțelelor cucului! Hai cu reprofilarea, hai cu vulcanizarea, fraților!