Medicii, profesorii și ai lor „clienți” – Dumitru MONACU, scriitor

Dintotdeauna de când există lumea, omul a realizat lucruri mărețe nu când a vrut ci când a putut și a știut. Voința, se știe, este combustibilul oricărei inițiative dar dacă motorul care mișcă lucrurile din loc nu este exploatat cum trebuie sau nu are puterea necesară, orice acțiune este sortită eșecului. Sintetizând aceste adevăruri de necontestat, putința și știința omului sunt determinate de starea lui de sănătate și de nivelul de instruire la care a ajuns. Mai aplicat spus, două sisteme formează temelia pe care poate să se ridice voința omului: sistemul de învățământ și sistemul de sănătate. Dacă acestea amândouă sunt putrede și corupte e limpede că șandramaua nu va sta mult timp în picioare. Deși îmi voi ridica în cap o sumedenie de medici și profesori, voi încerca în rândurile următoare să zgândăresc gunoiul de sub preșul guvernamental care îl acoperă de ani și ani de zile. Din start, menționez faptul că aceste rânduri nu-i au ca destinatari pe profesorii dedicați și devotați sau pe fantasticii medici făcători de minuni (care din fericire, încă mai există în România!) ci pe loazele generatoare de tragedii gen „Alexandra Ivanov”.  Voi începe cu sistemul de sănătate, sistem care pe lângă alte o mie una metehne, are una, vizibilă din cosmos, extrem de dăunătoare. Este vorba de concurența total neloială în miezul căreia se învârt o sumedenie de medici ce figurează în timpul zilei ca salariați la spitale sau clinici de stat iar după program devin patroni-încasatori la cabinetele private. Profilul de activitate al acestora este același, și la stat și la cabinetul propriu, spitalul nefiind pentru ei decât piața de unde îsi colectează clienții. Da, am spus intenționat „clienți” pentru că „pacienții” au murit de mult în sistemul românesc de sănătate. Dacă e să ne luăm după programul lor de activitate, acești medici sunt niște supermeni întrucât zilnic, celor 8 ore de activitate în spital li se adaugă alte 3-5 ore petrecute în cabinetele particulare. Fără să vrei, ești tentat să te întrebi când se mai odihnesc acești oameni? Răspunsul e foarte simplu: în gărzile plătite cu peste 200 de euro! Oricine a făcut armata știe că garda militară era fracționată din trei în trei ore, adică: trei ore serviciu efectiv în post, trei ore veghe și trei ore somn. Și ciclul se repeta pe durata celor 24 de ore. În cazul alarmelor, nu se mai ținea cont de program, absolut toți militarii, și cel adormit și cel din post fiind angrenați în configurația și starea de lucruri determinate de alarmă. Am folosit acest exemplu pentru a accentua impardonabila atitudine a personalului medical de la maternitate de a nu acorda nicio atenție, timp de 7 (!) ore, unei femei aflată în mare dificultate. Probabil, nefericita mamă deja căpăta conturul unei potențiale cliente la cabinetul particular din zona gării, vandalizat de niște justițiari anonimi. E limpede că nu sunt de acord cu acest mod de acțiune dar din moment ce statul nu a tras normala linie roșie între activitatea în spitale și cea în cabinete particulare era absolut firească apariția acestor „haiduci” care să facă o minimă dreptate. Dacă Ciolacu era cu adevărat om de stat, prima măsură luată după această tragedie ar fi trebuit să fie una radicală: ori la spital, ori la cabinet, stimate medic! În cazul sistemului de învățământ constatăm, la fel, o aceeași păguboasă meteahnă a concurenței neloiale, de data asta neoficializată ca la cabinetele medicale private ci la negru, foarte mulți profesori determinând prin notele mici acordate la ore, măsuri disperate ale părinților și anume meditațiile. La cine? Ei, cum la cine? La domnul sau doamna cu care copilul face matematica, fizica, chimia întrucât ei știu cel mai bine unde și care sunt punctele slabe ale elevului. Și uite-așa, domnul profesor adună uneori chiar și un sfert de clasă la el în sufragerie și face ceea ce ar fi trebuit să facă la ore adică să-i învețe tainele științei predate, nu pe bani puțini, în timpul programului la școală. Bineînțeles că această practică este total nocivă pentru societate și când afirm asta nu mă gândesc la ceea ce-i frământă pe guvernanți (cum să-i impoziteze pe profesori!) ci la efectele pe termen lung ale acestei concurențe neloiale care tinde, la fel ca în sistemul de sănătate, să transforme elevul sau părintele în client! Dacă mai adaug aici și faptul că nici profesorii la momentul actual nu se pot plânge de lefuri mici, rezultă indubitabil că sistemul de învățământ din România este falimentar și datorită acestei tolerate concurențe neloiale. Se spune, nu știu dacă e corect sau ba, că este prost cine dă nu cine cere sau își ia. Ei bine, aplicând și această axiomă … populară, rezultă că soluția ecuației cu cele două „necunoscute” (sănătate și învățământ!)este în zona politică. Adică la PSD, PNL și toți ceilalți ca ei! Doar prin voință politică unanimă se pot elimina legile actuale atât de cangrenate și înlocuite cu altele, știute și dorite de toți, numai de către guvernanți, nu!