Șpăgile omega – Dumitru MONACU, scriitor

Nu cred să fie mai mare de cinci la sută procentul românilor care în viața lor n-au dat sau n-au primit șpagă. Vrem-nu vrem, șpaga în România a fost și este un sport național sau, dacă e să ne referim la dimensiune, un sport de masă. Cum o analiză amplă a acestui flagel al nației am făcut-o într-un editorial trecut, „Instituția șpăgii la români”, astăzi voi încerca să nuanțez niște aspecte care de multe ori nu sunt băgate în seamă. Cine spune că înainte de 1989 nu se apela la asemenea „strategii” de rezolvare a unor probleme, se înșală amarnic. Chiar PCR însemna, după unii, Pile, Cunoștințe, Relații. Deosebirea dintre astăzi și atunci constă în valoarea șpăgii. Dacă în urmă cu patru decenii se „investeau” un Kent, o Alvorada (pentru necunoscători, asta era o banală pungă de cafea!), un whisky, un caș, un but de purcel sau o masă la restaurant, astăzi s-a ajuns la sume fantastic de mari și când spun asta nu mă refer la acele parandărături de milioane de euro „rezultat” al afacerilor cu statul ci la „micile” atenții variind de la câteva sute de lei la mii și mii de euro. Din capul locului vreau să menționez faptul că scandalul izbucnit la Spitalul Mavromati nu este absolut deloc singular în România. În orice spital, în orice instituție a statului (aici le includ, desigur, și pe cele administrative) ocuparea unui post, arareori se face „pe bune”. Cine ar fi de vină? Bineînțeles că vom sări toți în sus și vom da un răspuns devenit lemă sau axiomă: factorul politic! El e cel care oblăduiește sau chiar încurajează acest sistem de lucru. Reticența mare apare la o a doua întrebare la fel de pertinentă ca prima: Cine e de vină pentru factorul politic? Ei, aici intrăm în horă fiecare dintre noi. Singura obiecție în acest caz se referă la veridicitatea unui citat atribuit fals lui Mark Twain care spune așa: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.” Dar, să lăsăm divagațiile și să revenim la șpaga noastră cea de toate zilele și nu oricare ci aceea practicată în sfera profesională. Există o șpagă alfa care apare chiar în momentul venirii pe lume a individului: obligați sau nu de realități, părinții nou născutului îndeasă plicul în buzunarul halatului medicului de la maternitate pentru ca acesta să fie „mai atent” cu viitoarea mamă. Urmând literele alfabetului grecesc, întâlnim apoi șpaga beta în momentul în care părinții vor să-l dea la grădiniță pe micuț. Și aici, pentru mai bine, se dă plicul ori vreunei educatoare mai înțepate, ori directoarei de grădiniță ori vreunei persoane care are influență acolo unde orice copil ar trebui să fie mai egal decât toți egalii! Urmează școala. O școală bună, cu învățători sau profesori de renume, cu încadrare corespunzătoare este, bineînțeles, terenul unde se dezvoltă șpaga gamma. Și tot așa, până când, copilul ajuns adult vrea să-și câștige singur pâinea. Aici, la angajare, intervine șpaga omega, adică ultima și cea mai dăunătoare. Dăunătoare din mai multe considerente. Primul ar fi că un incompetent ocupă locul unui competent. Cum acest fenomen se practică numai la instituțiile de stat, e logic că aceasta este calea de înmulțire a „catastrofelor” din administrație, învățământ, sănătate, justiție și așa mai departe. Urmarea va fi că aceste catastrofe ne vor trata la spital, ne vor școli copiii, ne vor determina viața socială sau ne vor împărți dreptatea. Efectele vor fi și ele, de bună seamă, catastrofale! Al doilea considerent pentru care devine extrem de dăunătoare o asemenea practică derivă din ceea ce se poate numi continuitatea flagelului întrucât cel angajat pe șpagă și ajuns cumva la un oarecare nivel de decizie, va proceda la fel în continuare din alte două motive justificate temeinic în mintea lui. Primul este acela că așa se practică, așa e normal iar al doilea este pentru a-și recupera investiția (șpaga dată, adică!) după un oarecare timp. Resorturile care țin în viață un așa sistem sunt, fără îndoială de sorginte politică și când spun asta mă gândesc la modul în care a fost păstorită turma noastră mioritică în ultimii 30 de ani. Adică prin furtișaguri, minciuni, șmenuri și fraude care, vizibile din avion, l-au influențat și pe cetățeanul de rând. Acesta, după posibilitățile lui a încercat să se adapteze și el la noile … condiții de viață. Astfel, toate șpăgile, fraudele, hoțiile care se întâlnesc azi la nivel mediu sau aproape de talpa țării, nu reprezintă altceva decât reflexia provenită din vârful ierarhiei. „Dacă ăia fură cu milioanele, eu de ce să nu pun botul la 50 de euro sau mai mult?” Cam așa gândește o mare parte dintre românii de rând. Astfel s-a generalizat în România această molimă a șpăgii care, pentru a putea fi ordonată și pusă pe căprării ar trebui să renunțăm la clasicul alfabet grecesc și să-l implementăm pe cel khmer ce conține nu mai puțin de 74 de litere. Și s-ar putea ca nici acestea să nu ajungă…